Sub praful timpului

             V-aţi întrebat vreodată ce se ascunde în locurile pe care credem că le cunoaştem prea bine? Străzile pe care păşim zilnic în goana ocupaţiilor cotidiene, biserica veche pe lângă care trecem de-atâtea ori, clădirile acelea minunate construite în stil secession, baroc transilvan sau vienez și a căror cunoaştere ne poate încărca viaţa cu forme şi culori? Toate spun poveşti vechi de sute de ani despre mărirea de odinioară şi gloria oraşului acestuia. 

            Orașul e bătrân și miroase a istorie, iar peste pietrele și peste casele lui timpul apasă ca o plamă grea așezată pe un umăr firav Pare să nu mai fie în el niciunul dintre înțelepții care s-au aplecat cândva asupra poveștilor lui, i-au răsfoit paginile și le-au absorbit înțelesul trimițându-l mai departe în lume. Acum au rămas doar oamenii indiferenți și mai ales praful pe care vântul îl ridică uneori în spirale subțiri, îl așterne în pletele trecătorilor și le intră supărător în ochi, încețoșându-le privirile și făcându-i să vadă lumea cu totul altfel. Dincolo de el sunt însă legende și stihuri, cântece și zidiri, un întreg depozit văzut şi nevăzut, descifrat sau care mai așteaptă încă să fie descoperit, iar orașul se scutură singur uneori și ne cheamă să-l privim într-o altă ipostază. Una sentimentală în care putem să simțim cum viața fiecăruia dintre noi este legată de această vatră.

            Fiecare epocă are o altă culoare, mai vie sau mai întunecată, în funcţie de vicisitudini, dar în toate factorul determinant, comoara în jurul căreia s-a dezvoltat oraşul sau a reînviat precum pasărea Phoenix, a fost şi este sarea. Sarea este piatra noastră filosofală.

             Am să hoinăresc cu mintea prin secole și am să încep  din vremea în care orașul era numai ideea de a pune ordine în haos, iar acest început e atât de departe în timp încât mai există doar în imaginaţia oamenilor.

E anul 168. Soldaţii Legiunii a V-a Macedonica lucrează la consolidarea şi mărirea castrului,  la care lucraseră deja şi alte legiuni şi cohorte romane ce au staţionat în zonă. Potaissa are pentru ei o mare importanță strategică, iar fortificația ce o construiesc acum va fi cel mai mare castru de legiune cu funcţionare îndelungată din Dacia și mai ales cheia unui întreg sistem de alte asemenea construcţii. Capcană pentru eventualii atacatori. Castrul şi castellumul domină câmpia de la Cristiş și apără podul de peste Arieş, iar legionarii sunt foarte atenți la minele de sare, căci sarea e una dintre comorile care i-a făcut să se oprească în acest loc.

Legiunea va sta aici o sută ani şi nu e una oarecare, ci una din elita armatei imperiale romane, iar victoriile pe care le obţine transformă Potaissa din „vicus” în oraş. Nu rigiditatea forței militare este însă cea care domină, ci artele, știința și meșteșugurile pe care oamenii le fac să înflorească transformând orașul  într-una din coloniile de frunte ale Daciei.

 Lăsând în urmă zidurile ruinate ale fostului castru și coborând în orașul întins pe malurile Arieșului mai găsesc urme din vremea când locuitorii erau nevoiţi să se adăpostească în interiorul celor trei fortificaţii din jurul bisericilor. Reşedinţă a comitatului cu acelaşi nume, orașul este acum, cu excepția perioadelor de restriște, un târguşor ce avea case arătoase din piatră, cu străzi frumoase. Pe la 1550 este un oraş bogat şi cu prestigiu, căci aici se practică un comerţ înfloritor cu produse agricole, cu vin și sare, fier, aur și pietre preţioase. Neguţătorii turdeni călătoresc peste hotare, în Egipt, Arabia, Persia şi chiar India de unde aduc mărfuri coloniale, iar cei străini, la rândul lor, vin la Turda pentru a cumpăra sare, aur, pietre preţioase, fier de calitate superioară de la Trăscău şi alte produse industriale. Alături de Ocna Sibiului, salinele de la Turda sunt cele mai productive.

În Biserica Catolică din Turda Veche – unde întâia oară în Europa s-a proclamat libertatea religioasă a patru culte: catolic, lutheran, calvin şi unitarian – în Palatul Princiar, dar şi în alte clădiri medievale civile se ţin numeroase adunări obşteşti, diete ce dezbat probleme de organizare a Voievodatului şi apoi a Principatului Transilvaniei, chestiuni militare sau legate de confesiunile religioase, de toleranţă şi libertăţi.

 Pământul mai poartă încă amintirea copitelor cailor care l-au călcat în vremuri întunecate, iar orașul distrus, nu o singură dată, de atacurile tătarilor, de luptele dintre catolici şi protestanţi, de jafurile armatelor care străbat teritoriul, decade tot mai mult. Din sălașul ei subpământean, sarea este cea care ne salvează. Datorită importanţei ocnelor de sare, Turda beneficiază de protecţia regală și de cea a principilor Transilvaniei, care nu doresc să lase acest teritoriu vestit și fertil în părăsire, silindu-se să-l ridice la strălucirea de odinioară, iar principele de atunci al Transilvaniei îl repopulează, înnobilând şi dând privilegii noilor colonişti pentru a putea asigura exploatarea sării.

La fel ca oamenii care l-au locuit, străzile și clădirile au dispărut încet, măcinate de praful timpului. Din ceea ce s-a mai păstrat, cele mai multe poartă amprenta secolului XIX când orașul era o aşezare frumoasă, plăcută şi curată, reşedinţă a comitatului Turda-Arieş şi apoi a judeţului Turda, înconjurată de dealuri plantate cu pomi şi vii, aşa că nu-ţi poţi închipui ceva mai frumos ca şi acest oraş, scria un cronicar ungur pe la 1880, aşezat în mijlocul unei oaze, pururea verde.

Călătorii străini ce trec pe aici îl remarcă pentru târguri şi mai ales pentru ocnele de sare. Casele  sunt simple, fără etaj şi fără să fie înghesuite, înconjurate de grădini. Doar în piaţa publică şi în apropierea edificiilor publice s-au construit case etajate care au luat ca model oraşele deschise din şesul Ungariei. Din marea de case se ridică cele trei biserici mari, străvechi, iar cele două părţi ale oraşului, Turda Veche şi Turda Nouă, îşi au fiecare parohiile proprii şi târgurile. Oraşul e plin de meşteşugari care îşi vând produsele la târgurile săptămânale din oraş şi din zonă, iar pe Arieş plutesc lemne, căci se practică comerţul cu acestea, trimise pe apă de la munte până la Turda unde  ferestraiele cu vapori le transformă în scânduri.

Privit de pe culmile învecinate, oraşul interbelic de mai târziu face impresia unui torent de clădiri încadrate cu vii, grădini şi plantaţii, părând că se revarsă dinspre deal spre câmpia unde s-a sfârșit viața viteazului Mihai, dând senzaţia vizuală a unui pitoresc mozaic în care domină lumina calmă a verdelui închis.

Ca o reacţie târzie contra zbuciumului şi frământărilor ce au măcinat liniştea acestui oraş în chinuitele şi tulburatele vremi medievale, Turda interbelică excelează printr-o linişte şi un calm desăvârşit care şi-a fixat adânc amprenta atât în firea cât şi în temperamentul localnicilor. Cine vizita orașul, la vremea aceea, o făcea mai mult pentru a profita de apele sărate ale lacurilor sale care, datorită proprietăţilor lor terapeutice, fac din oraș o mică staţiune balneoclimaterică.

 Până acolo, drumul stăbătut pe jos durează doar douăzeci de minute și trece prin cele mai pitorești zone ale orașului, pe drumuri mărginite de copaci, iar din piețele orașului birje și automobile urcă și ele spre încântătoarea pădurice a băilor ducându-i pe cei care doresc să se răcorească câteva ore în apele lacurilor.

După o îndelungată uitare,  în care praful s-a așternut la propriu în straturi groase, pe străzi și peste case, lăcașul sării a revenit în prim-plan și este din nou cel care ne face cunoscuţi în întreaga lume. Oraşul se ridică din praf și vrea să devină o armonioasă convieţuire între tradiţionalism şi modernitate, păstrând continuitatea şi existenţa istoriei și punând în valoare vechea arhitectură din centrul istoric.

Dacă omul este măsura tuturor lucrurilor, așa cum spune aforismul filosofului grec Protagoras, atunci oraşul stă om precum omida care vrea să devină fluture, aşteptând momentul potrivit al metamorfozei şi expulzarea în lume.  Dacă omul este oraşul şi oraşul este omul, atunci nu cumva, oare, cu cât este mai perfect omul, cu atât mai perfect va fi oraşul ? La această idee mă gândesc mereu,  hoinărind real sau imaginar pe străzile acoperite de praful timpului.

foto: pixabay