Umbre și lumini / Ombre e luci – de Lucia Ileana Pop

«Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
che la diritta via era smarrita.»
La Divina Comedia, L’Inferno
Dante Alighieri

Lucia Ileana Pop este omul ce veghează prin vocea sa poetică la perpetuarea culturii eternului, a zborului spre înaltul ființei, a botezului conștiinței în arta cuvântului. Arta sa poetică tinde să fie o imaculată pânză pe care pensula fină a sufletului zugrăvește trecerea luminii ce se propagă și creează umbre. Aceste umbre sunt evidențierile eului nostru comun, cultural, românesc ce consemnează o trecere în eternitate a valorilor perene, o sărbătorire a izvorului tămăduitor prin simțire, prin dăruire, prin împărtășire.

Născută într-un ținut binecuvântat cu poeți și îngeri, Lucia ne invită în universul ei interior ca într-o bisericuță de lemn în care să ne plecăm capul la intrarea smerită pentru a vedea mai bine pământul din care suntem, creația. Umbra ei e pământul, lumina ei e cerul. Pașii poetului Nichita i-au trecut ulița în fragedă pruncie, zvonul trecerii marelui mit i-a hrănit visul copilăriei. În grădina ei creșteau flori și vise primăvara, înviau din cântecul satului imagini poetice, se petreceau vieți, se nășteau punți între cele văzute și cele nevăzute. Satul i-a devenit vocea prin care exprimă trăiri autentice.

Mi-a fost de ajuns o întâlnire de două ore la un târg de carte ca să descifrez în chipul ei arhetipul, bogăția de vechi și nou, chipul femeii maramureșence devenită ambasador fără știința sa a unui timp demult apus și recent înviat prin chipul său, prin fizionomia poeziei sale. Oamenii nordului sunt fără să știe mesageri ai unei cumințenii a pământului și în același timp a gloriei veșniciei. Ei au o conversație privată cu Dumnezeu zi de zi, un simt al apartenenței și posesiei în afara spațiului. În Lucia sunt întrupate spațiul și timpul unei mitologii care «nel mezzo del cammin» au ieșit din matca existenței convenționale, au simțit chemarea spre materializare.

Noica îl numea pe Eminescu «omul deplin al culturii române». În același sens al aprecierii culturale a unui neam prin prisma unui om o putem percepe și pe autoarea acestor «Umbre și lumini» deloc întâmplătoare, născute din freamătul lumii în cădere liberă la care martorul a consemnat freamătul sufletului în căutarea păcii, siguranței și reintegrării în circuitul eternului.

Umbre și lumini

Ne strecurăm
printre lumini și umbre,
fără apărare, viață-ntreagă
și le-nfruntăm neobosiți
și cu credință în lumea largă.
Când luminile ne copleșesc
suntem chiar siguri
că și umbrele sosesc,
iar când cu umbrele
cu greu ne tot luptăm,
speranță deplină avem
că-ntr-un târziu
iar ne va proteja lumina,
căci ea, lumina, presupune umbră
și umbra se datorează luminii,
iar amândouă daruri ne sunt,
primite de la părintele-nălțimii.

Din volumul bilingv «Lumini și umbre/ Ombre e luci» publicat la editura Rediviva din Milano țâșnește poezia-chemare «Noaptea Învierii», un dialog purtat între proiecția amăgirilor noastre și izvorul de lumină ce regenerează ființa. Reconfigurarea lumii noastre personale în jurul dorului, în jurul grupului părinți-copil, ce conține imaginea Fiului și a Tatălui, păstrează în același timp și o răstignire uluitoare a sinelui. Din răstignirea eului pe crucea lumii apare lumina, din parcursul personal al poetei se naște învierea, din tristețea ne-conținerii trupești a fiicei în spațiul originar se iscă profunzimea înțelegerii nevoii de a cuceri lumea cu mesajul poetic al dorului-lumină. „Și atunci, stai în fața cuvintelor, cum stai în fața dorului, să te întrebi: este bună nedeterminarea aceasta? S-o sporim? Sau să-i risipim magia? – S-o risipim fără grijă: magia ei nu se curmă…” Constantin Noica

Noaptea Învierii

E miezul nopții, gândul se duce singur
să-și ia puterea de unde nicicând nu a plecat.
În sunetul de toacă ce satul îl străbate
ajunge, obosit, la mama-n prag.

E noaptea Învierii, și satu-ntreg așteaptă
s-ajungă lumina sfânta-a lui Hristos,
cu toții către cer se uită, lumânări au în mână
și toți întâmpină-nvierea într-un mod voios.

Ai mei părinți sunt singuri și simt cum
casa cea voioasă-odată acum este pustie,
nicio copilă acasă n-a-nturnat
și nici speranță nu au ca să vie.

Toți oamenii luminile le au aprinse,
bucuria Învierii i-a pătruns,
un zâmbet au pe buze și focul în privire,
binecuvântarea o primesc din nou de sus.

Dar când ceilalți cu ochii luminoși aduc veste
că azi Iisus din nou a înviat,
ai mei părinți, cu ochii-n lacrimi, românește,
răspund cu un oftat : Adevărat a înviat !

O poezie a lui Petre Got, invocație adresată revenirii în pământurile natale vii și poeziei, un răspuns de peste timp către Lucia Ileana Pop, cea care duce mai departe tradiția poeților de la Desesti, în afara granițelor acestui pământ binecuvântat în trecerea sa de Nichita Stănescu în duhul cuvântului :

Revenirea curcubeului
de Petre Got

Ai revenit ca un vis
De mulți ani nemaivisat,
Dor ivit undeva la răspântii,
Ai sosit cum vindecarea-surpriză.
Sorbeai viaţă din râu,
Aveai ceva din spiritul nordului.
Privindu-ţi chipul
Simţeam că sufletul meu
Redevine copil,
Te rugam să nu pleci,
Te rugam să cânţi.

«La gloria di colui che tutto muove
per l’universo penetra, e risplende
in una parte più e meno altrove.»
La Divina Commedia, Il Paradiso
Dante Alighieri