Visul din vis

Nimerise din greșeală în partea cea mai cenușie și dărăpănată a orașului. Cufundată în visare, uitase de stația ei, de locul unde ar fi trebuit să coboare, iar când autobuzul părea să fi ajuns la capăt se trezi brusc și coborî, fiindcă n-avea încotro. De altfel, rămăsese singura călătoare. Căută rapid cu privirea o altă stație pentru a se întoarce, dar nu era nimic, iar autobuzul se destrămase ușor, ca un abur, făcându-se nevăzut.

             Soarele se înecase deja pe jumătate, undeva în spatele clădirilor aproape ruinate ce-i apărură în față, iar cerul avea o pată mare, roșie, de parcă cineva ștersese de el penelul cu care tocmai colorase lumea.Teama de locul acela necunoscut o făcu să se îndrepte spre clădiri în căutarea vreunui magazin sau a orice altceva care ar fi putut-o ajuta să se orienteze. Păși pe trotuarul spart, pe lângă ziduri decolorate cu tencuiala crăpată, căutând, plimbându-și privirea de-a lungul lor și către acoperișurile sparte. Toamna abia începuse. Câteva frunze uscate, rătăcite de cine știe unde, se lăsau rostogolite de vânt. Nu era nimeni și apoi, iviți de nicăieri sau dintre ruine, cu aceeași chemare rostită cu glasuri diferite, o înconjurară rapid.

            – Vrei un vis? Te costă doar câteva sute. Am cele mai bune visuri și un loc ferit unde te poți așeza. Toți cei care au cumpărat de la mine s-au întors mereu. Sunt cel mai bun. Vino!

            Tânărul jerpelit, cu haine peticite și plete murdare, o prinse strâns de mână, repetându-și textul cu o voce groasă și răgușită, iar ea se smulse și se se dădu câțiva pași înapoi, lovindu-se de un bătrânel uscățiv care începu, cu o voce pițigăiată, aproape același text:

            – Cumpără de la mine, fetițo! Visurile mele sunt nemaipomenite. Vrei să fii regină? Vei fi! Vrei bogății și case neasemuite, sau să fii stăpâna lumii pentru o zi lungă cât zece vieți? Sunt cel mai bun, continuă, împingându-l cu o forță nebănuită pentru trupul lui slab pe tânărul murdar și pletos. Apoi se iviră și alții, femei și bărbați, spunându-i aceleași cuvinte…cumpără de la mine... vino… eu… eu… de la mine…..încercând fiecare să-i prindă mâna și să o conducă undeva, printre umbrele zidurilor.

             Se feri de ei, dându-le mâinile la o parte, cu inima cuprinsă de spaimă, și îndată întâlni privirea unei fetițe cu ochii imenși, larg deschiși. Era înaltă și rochia înflorată i se unduia și-i dansa peste picioarele desculțe. Nu-i spuse nimic, dar ochii îi sfredeliră sufletul, iar mânuța i se strecură ușor în palma ei stângă. O urmă printre ruine, întorcându-se să vadă dacă ceilalți nu o urmăreau și ei cumva, dar nimeni nu se mișcase. Priveau doar după ele, dezamăgiți că le scăpase, aruncând praful în sus cu vârful încălțărilor și oftând. După mai multe cotituri, pe care ea se gândi că n-ar fi știut să le refacă în sens invers și să se întoarcă în locul acela în care o lăsase autobuzul, urcară câteva trepte tocite și intrară într-o odaie largă și luminoasă, dintr-o clădire care, în mod ciudat, de-afară îi păruse joasă și întunecată.

            – Am găsit-o, bunico! șopti copila, aplecând-se la urechea dreaptă a unei femei oarbe. Am adus-o cu mine.

             Așezată pe un scaun din lemn închis la culoare, peste care trecuseră secole, femeia fără vârstă răsucea un fuior pe care un fir subțire, când argintiu, când străveziu, se încolăcea cu un fâșâit ușor, abia șoptit.

            – Așază-te aici, îi făcu ea semn spre o margine de canapea apropiată. Nu-ți fie teamă. Nimeni nu poate intra aici dacă nu vreau eu.

            – Ce loc e acesta? șopti așezându-se și privind împrejur prin odaia scăldată de o lumină albă.  Nu știam că există această margine de oraș.

            – Există doar uneori, fâșâi vocea, asemeni fusului.

            – Cum e posibil?

            –  Fiindcă e un loc al visurilor și al viselor, roti fuiorul femeia fără vârstă.

            – Sunt într-un vis, constată, privind copila care se oprise aproape de scaunul țesătoarei și stătea nemișcată. Doar rochia i se unduia în jurul picioarelor, deși nicio adiere nu se simțea de nicăieri.

            – Încă nu ești într-un vis. Dar poți să fi dacă vrei. La fel ca toți ceilalți.

            Își luă mâna de pe firul pe care-l răsucea și o mișcă ușor prin aer de parcă ar fi vrut să șteargă ceva. Lumina se schimbă și dădu la iveală câteva trupuri adormite, răspândite prin încăpere. Pe spate, cu ochii larg deschiși, sau ghemuiți, învăluiți de firul subțire ce se învârtea într-una și care  intra de nicăieri, trecând printre degetele țesătoarei fără vârstă, doi bărbați și o femeie păreau cufundați în somn de multă vreme.

            – Ești și tu o vânzătoare de vise? Ca cei de afară? sfredeli ea, încruntată și nemulțumită, chipul cu ochi orbi al femeii.

            – Nu, eu nu vând nimic. Doar le țes pentru cei care au nevoie, clătină ea din cap spre cei adormiți. Le dăruiesc. Unii, însă, fie nu vor să se mai trezească, fie nu mai găsesc calea către lumea lor reală. Ca cei pe care îi vezi aici. S-au rătăcit pe undeva, prin labirinturi. Cel care stă așa, ghemuit, a fost cândva un fel de stăpân peste o întreagă lume. Dar a pierdut totul, într-o zi. A venit aici fiindcă nu se putea desprinde de lumea lui destrămată. A regăsit-o în vis și nu vrea să mai iasă din ea. Ea, arătă apoi cu vârful fusului către femeia ce dormea cu chip îngrijorat și ochii deschiși, e aici de câteva sute de ani deja. Căuta o iubire demult apusă și dispărută. N-a mai găsit-o și a pierdut firul ce-i arăta drumul de întoarcere.

            –  Dar în vis nu e niciun fel de viață. Eu nu vreau niciun vis, se revoltă. Vreau să plec! Nici nu știu cum și de ce am ajuns aici.

            – Crezi că nu vrei? fâșâi țesătoarea odată cu fusul. Crezi că eu nu știu că îl cauți pe cel de negăsit? N-ai fi ajuns aici, dacă nu aveai nevoie. Visurile tale prind uneori viață în visele care susură la apropierea dimineții. Poți să te-ntorci în ele dacă vrei. Să stai mai mult acolo. Cât vrei tu. Chiar secole și vieți. Sau doar o secundă. Vrei un vis? Pot să țes unul doar pentru tine. Nepoata mea e cea care știe drumul. Dar calea de întoarcere va trebui să o găsești singură.

            Ochii mari și întunecați ai copilei se adânciră iar în ai ei, la fel cum făcuse întâia dată, afară, printre ruine, multiplicând-se acum. Chipuri și ochi o priveau din toate colțurile încăperii și, amețită, se întinse încet ocupând întreaga canapea pe al cărei colț se așezase. În jurul ei, firul ce trecuse printre degetele țesătoarei se încolăcea, învăluind-o tot mai mult până când deveni și ea ușoară de tot și străvezie asemeni lui.

             Era într-un vis dintr-un vis. În jurul ei copacii ardeau, fiindcă toamna era în flăcări, iar în păr avea brândușe și violetul lor tandru i se topea în ochi, dându-le aceeași culoare. Printre frunze vântul tresărea ca un suspin adânc, răscolitor. Înaintea ei, copila se opri în fața intrării ce ducea către alte lumi și imediat se făcu nevăzută.

             Cel de negăsit era în visul ei și ea era în visul lui și se făcea iar că se regăsiseră după nenumăratele rătăciri prin gânduri și cuvinte, fiindcă la început au fost cuvintele. De parcă el ar fi știut cât de ușor putea să o prindă cu ele. De parcă ar fi știut că ea venea chiar din lumea cuvintelor. Așa că le-a folosit. Poate știa, sau poate nu. Poate pentru el erau doar niște simple cuvinte pe care le putea spune oricând și oricui, fără nicio emoție. Dar pentru ea erau lumi și vieți. Se îndoia mereu de cuvintele lui, dar parcă voia să le și creadă. Iar lui îi venea atât de ușor să i le spună.

            Păreau să se cunoască foarte bine fără să știe niciunul dintre ei cum, de când și de unde anume. El îi vorbea în fiecare dimineață, dar și la miezul zilei sau după-amiezele, iar ea îi știa de-acum toate cuvintele fiindcă îi ocupau mintea întreaga zi și i se roteau prin cap.

            „Aș vrea să pot să nu mă mai gândesc la ceea ce îmi spune. Poate e și el doar un vânzător de iluzii”, își spuse ea, stând în fața ferestrei și privind orașul din care întunericul începuse să muște, mai întâi încet, gustându-l parcă cu înghițituri mici și șovăitoare, apoi cu guri tot mai mari până când dispăru de tot în adâncul lui. Încăperea se întunecă și ea, dar niciunul dintre ei nu aprinse lumina. Noroc că se ivise luna, chiar în dreptul ferestrei, rece ca o felie de pepene scoasă din frigider și, împreună cu puzderia de stele, risipi puțin întunericul.

             Vocea lui nu era una oarecare. Era cea de care se îndrăgosteau poeziile, iar el știa să scoată din ele sufletul celui care le scrisese,  să-l facă al lui și apoi să i-l dăruiască ei. Orice vers pe care îl rostea părea să fi fost scris numai și numai pentru ea. Ar fi stat la nesfârșit să-l asculte. Putea să-i spună absolut orice, lucuri pe care le știa și ea sau lucruri care n-o interesau, doar să-i vorbească. Pe măsură ce treceau zilele, cuvintele deveneau tot mai înflăcărate, iar ea îi răspundea cu uimire gândindu-se cum apăruse în viața ei exact la momentul în care avea nevoie de brațele lui care să o învăluie pline de tandrețe.

             Se întâlniseră într-un început de vară, când intrase în lumea aceea fiindcă se simțea foarte singură. Nici măcar nu știa din ce motiv se simțea așa. Cu cât erau mai mulți oameni în jurul ei, cu atât sufletul ei era mai apăsat de o greutate inexplicabilă, iar toți ceilalți îi apăreau ca niște marionete din lemn uscat. Rosteau aceleași cuvinte pe care ea nu mai voia să le audă, în lume răsunau aceleași melodii și aceleași glasuri se auzeau în fiecare zi. Ba chiar și claxoanele mașinilor sfâșiau tăcerea în același mod. Așa că se strecurase în lumea aceea de gânduri și cuvinte.

            – Primește -mă în inima ta, au fost primele lui cuvinte, și nu-ți fie teamă că făcând asta o să-mi cedezi mie toată puterea pe care o ai. Știu că acolo este întreaga ta putere, dar și eu voi face la fel. Îți cedez inima mea. Prin urmare, niciunul dintre noi nu va pierde nimic. Dimpotrivă.

            De undeva un pian își revărsa muzica ce prinse imediat să danseze în jurul trupurilor lor, în jurul gleznelor și al mâinilor, fiindcă nici măcar o notă muzicală nu încăpea între ei, deși ar fi vrut să se strecoare și pe acolo.

            – Crezi că e Chopin, șopti ea. Poate Nocturna? Sau o fi Schumann?

            – Ai spus ceva? șopti la rândul lui.

            – Nimic, doar mă întrebam dacă muzica pe care o auzim e Chopin. Și de unde vine oare?

            – Dar nu e nicio muzică, se miră el, împreunând-și degetele mâinii stângi cu ale ei. Doar respirația noastră cântă în felul acesta.

            „Nu e nicio muzică”, repetă ea în gând.” Respirația? Nu, nu cred. Sunt sigură că este Chopin.”

            – Poate că totuși ai dreptate, acceptă el, după câteva clipe. Se aude o muzică. Dar vine din adâncul nostru. Ascultă?

            Ea își lipi urechea de locul unde era inima lui. De acolo se revărsa Historia de un amor. La saxofon. Era atât de uimitor încât zâmbetul i se întinse pe toată fața.

            – Îmi place foarte mult când zâmbești așa, îi spuse el. Fiindcă zâmbetul tău este precum soarele dimineții ce-mi încălzește ziua.

             Pentru o vreme încăperea dispăru, ochii li se adânciră unii în alții și se ivi iar pădurea în flăcări. Ciutele tresăriră și se ridicară din adânciturile pământului în care își petrecuseră noaptea, alergând către pâraiele reci. Frunzele foșniră sub copite, iar ea se ivi de după trunchiul unui tei și îl trase după ea, dincolo de cărări și dincolo de copaci. Când se întoarse în spate, la capătul mâinii ei drepte nu mai era nimeni. Îl căută printre gânduri, răscoli cuvintele asemeni unei grămezi de frunze. Doar urma mâinii lui rămăsese pe cer, ca o pată vineție lângă soare în dreptul căreia razele se opreau stingere. Frunzele acoperiră uitarea și durerea, iar vântul tresări din nou printre ele cu același suspin adânc, răscolitor. Lumea se destrămă ca o ceață ușoară ivită din răcoarea unui râu.

             După o vreme se ridică și apăsă întrerupătorul. Lumina se revărsă în încăperea tăcută, poleind toate lucrurile. Artificial. Nu era nimeni acolo în afara ei. Cine să fie? De ce ar fi venit? Cum ar fi putut să vină, când el exista doar în lumea cuvintelor?  Deschise larg fereastra. Dincolo de ea se așternea marea. Se desprinse cu mult curaj de țărm și intră în flux. Către o altă lume. Poate avea să găsească alta care de data aceasta să fie pe placul ei. Avea să se bucure de plutirea aceea pe valuri fără să încerce să controleze nimic. Firul străveziu al țesătoarei o acoperise în întregime. Apa curgea prin ea și sub ea. Nu trebuia să facă nimic de una singură. Apa o susținea și poate dincolo de ea… dar cine putea știi ce era dincolo de ea.

Sursa imaginii :Pixabay