8 August, Ziua Internațională a Pisicii

 „Pisicilor le reuşeşte de minune ceea ce oamenilor le este imposibil: să treacă prin viaţă, fără să facă vreun zgomot.” – Ernest Hemingway

Astăzi, pentru pisici, nu este o zi obișnuită, ci una aniversară, de răsfăț. Dar numai pentru cine o știe. Sărbătorită din anul 2002, la inițiativa IFAW (International Fund for Animal Welfare), 8 august se vrea o zi de luptă împotriva abuzurilor împotriva animalelor.
Micuța felină s-a demonstrat a fi un obiect de cult încă din antichitate.
În Egipt, fiecare templu adăpostea o familie de pisici, iar când le venea vremea să plece la îngeri, aveau locuri special amenajate, unde erau îngropate.
Nu se cunoaște cu exactitate când s-au domesticit pisicile, însă, dând târcoale adăposturilor umane, au devenit cu ușurință parte din viața stăpânilor lor.
Copiii au fost primii care s-au atașat de ele, pentru că, mai ales atunci când vor, micile feline se dovedesc animale docile.
Acum vreo trei ani, într-o vacanță în Grecia, am rămas uimită de numărul mare de pisici întâlnite pe lângă terasele de pe plajă. Multe se apropiau tiptil, până în dreptul meselor, parcă spunând, oarecum obraznic:
“Dragă domnule turist, poftă bună! Aici, pe insula mea, pisica e stăpână! La terase, peștele e proaspăt, de aceea, uneori mai întindem și noi câte o gheruță… Da, da, nu mă privi așa curios, că poate ai și dumneata un pisic rămas acasă! Așa că, dă-mi și mie ceva de mâncare, dacă ți-e dor de mâțul tău…”
Pe întreaga durată a vacanței, le-am întâlnit la tot pasul. Și nu erau una, două, ci, mai multe, căci fiecare masă avea… musafirii săi.
Îmi erau tare dragi, și chiar mi se făcuse dor de blănosul meu, care obișnuiește să-mi intre în valiză ori de câte ori plec pe undeva.
Cu unele, m-am împrietenit repede. În Grecia, e de-ajuns să aduci o pereche de pisici, apoi, cum clima locului e mai caldă, cu o iarnă blândă, au ele grijă să se înmulțească. În special, pe insule.
De când mă știu, am crescut cu pisici. Și mereu, obrăznicăturile astea dulci ți se lipesc de suflet. Iar odată intrate, acolo rămân.
În Belgia anului 1938 s-a organizat un festival al pisicilor. Un grup de 9 tineri din Ypres a inițiat un soi de paradă, simulând un antic obicei: considerate purtătoare de spirite rele, și în Evul Mediu, și mai târziu, felinele erau fie arse, fie aruncate de la înălțimi, pentru a muri în urma căderii.
Grupul din Ypres s-a plimbat prin oraș, acompaniat de muzică și de pisici din pluș.
A mers întâi la primărie, apoi la biserică, unde tinerii s-au urcat în cloptniță și au aruncat jucăriile. Se crede că în felul acesta ar fi luat naștere Festivalul Pisicilor din Belgia.
Pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial, festivalul s-a oprit, urmând să fie reluat în martie 1946.

Anul acesta, în primăvară, a fost inițiat un concurs literar inedit: Miss Lizzi, forever.
Concursul organizat de doamna Elena Toma, iubitoare de feline și de literatură, a dat posibilitatea tuturor participanților să se înscrie fie cu pagini de proză, fie cu poezii, fie cu eseuri.
M-am amuzat, văzând atunci anunțul, și mi-am spus: „Uite că nu sunt singura mare iubitoare de pisici!”.
La concurs, adevărata vedetă a fost pisica, nu autorul, însă fiecare participant și-a exprimat în cuvinte frumos colorate dragostea pentru necuvântătorul personaj.
Rezultatul a fost un larg zâmbet pentru toată lumea, unul materializat într-o carte: Miss Lizzi și prietenii.
(Miss Lizzi se numea pisica organizatoarei. Un suflețel care a decedat în urma unei neprevăzute și urâte întâmplări – o intoxicație cu particule de silicat din așternutul igienic. În amintirea ei și a tuturor felinelor expuse acestui tip de pericol, stăpâna a inițiat un concurs literar, iar noi, oamenii cu suflet de copil, am participat cu texte dedicate micilor feline.)
Eu am scris ceva despre Zuzi, vedeta căreia, după concurs, îi crescuse blănița… până la parter, refuzând apoi, orice alt fel de hrană în afara celei umede.
Nu prea ne-am înțeles la început cine avea să i-o cumpere, ne-am și certat vreo trei zile pe tema asta; până la urmă, însă, am cedat și am scos banii din buzunar. Un lucru cunoscut de toți stăpânii animalelor de companie: în orice dispută, el e cel care pierde cuvântul, iar micilor alintați, din prea mult răsfăț, le cresc repede cornițele!
Pisicile sunt făpturi blânde, șirete, obraznice, încăpățânate, mofturoase, dar dulci, care te pișcă de suflet ca o iubire, devenind apoi acea iubire fără de care nu mai poți trăi.
Cu drag, vă las un fragment ce vorbește despre Zuzi:

„Eram trei frați: unul, alb ca neaua, altul, birmanez, semăna cu bunicul Marco, și eu, cel mai mic. Ne jucam cât ținea ziua, iar, uneori, câinii și găinile din curte ne speriau. Eram mic și pufos, apoi, într-o zi, a venit Nico la părinții ei, cu gândul să ia birmanezul.
Țipam din toți rărunchii să mă ia pe mine. Eram cât palma.
Nico ne-a strigat din spatele curții.
Eu am fugit repede, și direct la ea m-am oprit. Nu prea voia pisoi! Pusi plecase la îngeri de vreo trei luni, și era nesigură. Dar și eu eram hotărât să plec de la curte. Pe mine mă chinuiau chestiile alea cântătoare și gălăgioase.
“Plec!”, mi-am zis într-o zi, și mi-am făcut bagajul… Nu prea știam unde.
Nico ne-a strigat din spatele curții: “pis, pis!” și ne-am apropiat toți trei, speriați:
-Ia-ne de aici, că ne papă câinii, și nici prea multă mâncare nu avem! strigam noi supărați.
Parcă eram la loterie: care dintre noi va trage lozul cel mare, să plece la București?
Frati-miu, birmanezul, pionul numărul unul, era de rasă, nu ca mine; cel alb era și el o miză mare, eu …
Când am văzut-o, m-am dus direct la ea:
-Nico, ia-mă la tine! O să fiu cuminte! i-am spus.
M-a luat în brațe; eram cât palma ei! Mic, alb și pătat! Mai târziu, urma să descopere o inimioară pe burtica mea.
Avea o strângere de inimă! Voia și nu voia să mai iubească un suflețel ca al meu. Am vorbit un pic cu ea, și i-am zis:
-Să nu mă lași aici, că eu trebuie să vin la tine, m-a trimis Pusi, să am grijă de tine! Uite, am și o inimioară pe spate. Este pentru tine! spun în timp ce eram în mâna sa.
Ea nu a zis nimic, m-a lăsat jos, și a plecat.
Am fost tare supărat; m-am retras plângând, cu lacrimi de pisoi, mă împiedicam, m-am și lovit la năsuc. M-am așezat în geamantan și mă întrebam, printre sughițuri, dacă voi pleca vreodată dintre câinii. Am adormit în cele din urmă, visând că toată viața voi rămâne prizonier în curtea aceea.
Dimineață, m-am trezit supărat, nu voiam să mănânc, voiam la ea, dar ea… ea… ea…
“A venit! Uraaaa!”
Am țopăit fericit; mi-am luat bagajul, puricii, și am fugit la București.”
(extras din cartea Miss Lizzi și prietenii, Editura Anamarol, 2021)

Despre pisici se spun și lucruri rele, dar eu nu le cunosc. Prefer poveștile care se nasc sub ochii mei, făcându-mă să zâmbesc.
Iar azi, 8 august, hai să le urăm cu toții micilor feline: La mulți ani!

sursă foto: arhivă personală