Micile bucurii care ne ajută în pandemie

Anul Nou

Suntem în 2021. Încă în ianuarie. E anul pe care cei mai mulți dintre noi l-au așteptat cu nerăbdare. Să vină odată! Să se încheie anul greu al pandemiei care părea că nu se mai termină. Întreaga omenire a așteptat ca viața să revină la normal. Și, mai mult decât în trecut, majoritatea și-a pus speranța în noul an. Și el a venit până la urmă. Deși viața nu putem spune că și-a revenit la normal și că lucruile sunt sau vor mai fi vreodată ca înainte. Atât de mult dorit de noi toți, 2021 și-a făcut apariția. Nu-mi dau seama, însă, dacă doar eu am problema asta, dar mi se pare că venirea lui a fost brutală, violentă. Prea nerăbdător, parcă l-a împins pur și simplu pe al lui predecesor. I-a dat brânci cu mândrie. 

Pe 1 ianuarie a fost zi liberă, de sărbătoare. Și am zis că avem timp să ne odihnim, să reflectăm, să ne trasăm obiectivele, să înțelegem ce s-a întâmplat și cum ne-a schimbat pandemia. Ce putem noi face să fie mai bine. Ce ține de noi, desigur.

Boboteaza

Dar nici nu ne-am făcut planurile pentru ce așteptări vom avea de la anul ce-a venit că ne-am trezit de Bobotează. Și a fost frumos pe 6 ianuarie în Belgia. Orașele și comunele încă erau împodobite, iar nopțile alea negre ne erau luminate cu sute și mii de beculețe. Iezlele cu Pruncul Iisus și brazii încă erau la locul lor în curțile oamenilor sau în  magazine. Chiar și magii stăteau liniștiți ca și când abia ar fi ajuns și nu ca și cum ar fi pe picior de plecare. În aer încă era parfum de sărbătoare, și-n urechi răsunau colindele. 

zăpada

A venit repede și Sfântul Ioan pe 7. Anul ăsta, ca un cadou de Sus, a fost și zăpadă. Multă aș putea spune comparând cu anul trecut. Am putut s-o simțim, s-o atingem și să ne jucăm cu ea. Ba chiar și animalele de pe câmp păreau să se bucure de albul din jur. Totul erau ca în povești, iar brazii, cu al lor verde, acoperit de un alb strălucitor, ne bucurau de nu ne-am mai fi luat ochii de la ei.

Belgia nu are munți și asta pentru că cea mai mare altitudine este de 700 de metri. Are, în schimb, dealuri și văi. E, de fapt, toată un deal și-o vale, cum îmi place mie să o numesc. Ca să compenseze lipsa munților, are și serpentine, păduri virgine și pepiniere de brazi. Multe. 

mijlocul lunii

Dar nu doar copiii și animalele s-au zbenguit prin zăpadă. Nu. Zilele însele au prins curaj să alerge, să zboare chiar. Și iată, e 13. E aproape mijlocul lui ianuarie. Oare acum în această nouă filă din calendar, ce mai simțim? Ne gândim că gata, a trecut anul de grele încercări pentru omenire și ne alinăm având certitudinea că el reprezintă trecutul și acum se odihnește precum un fir de iarbă sub greutatea zăpezii? Da, suntem convinși. Data din calendar e cu 1 la final. 

bucurii

Acum putem să ne bucurăm de tot ce ne va oferi 2021 și să sperăm la mai bine. Așa ar trebui. Să ne bucurăm de fiecare zi și să nu așteptăm să ajungem în luna iulie când ne dăm seama că s-a dus prima jumătate din an. Și putem face asta zi de zi. Indiferent de durerile pe care toți le purtăm în suflete, de doruri, de regrete sau de probleme. Avem datoria să-i zâmbim zilei în care ne aflăm și nu doar s-o așteptăm pe cea ce va să vină. Pentru că toți avem pe cineva drag căruia îi pasă de noi și care vrea să ne vadă veseli, cu chef de viață. Și mergând înainte, indiferent de cum e vremea sau vremurile. Și probabil că am și învățat multe din tot ce-a fost: cât de prețios este un zâmbet, cât de mult contează timpul petrecut cu cei dragi, am învățat că de fapt putem trăi și fără mers la mall, reducând consumerismul ăsta și făcând economii. Am învățat, sper eu, să trăim clipa prezentă. De fapt, cel mai bine n-o zic eu, a zis-o o supraviețuitoare a Celui de-al Doilea Război Mondial și trebuie să mă credeți pe cuvânt că femeia asta, care era doar un copil în 1945, și care a decedat în 2018 după o viață cu niște greutăți ce oricăruia dintre noi ni s-ar părea insurmotabile, chiar merită crezută. Vă redau vorbele ei:

„Ziua de ieri nu ne mai aparține, iar cea de mâine nu poate fi nepărat a noastră. Așa că cel mai bine e să trăim clipa de față în toată intensitatea ei”. (La revedere Genevieve, Genevieve Duboscq)

Nu închei aici, ci vreau să vă mai povestesc una-alta.

anul trecut

Anul trecut, of, iar revin la el, vedeți? Da… anul trecut, când virusul a început să se propage de la o țară la alta și omenirea habar nu avea cu ce se confruntă, eu însămi necrezând că un virus din China va călători ca vântul, viața noastră s-a întors de la o zi la alta cu susul în jos. Statele au început, pentru a putea face față pandemiei, să impună restricții, unele drepturi și libertăți ne-au fost îngrădite pentru că, atunci, în primele săptămâni, nimeni nu știa cum va evolua totul. Totuși, chiar și așa, îmi amintesc ce anume ne dădea zilnic putere când eram izolați de restul lumii în case. Erau ele, micile bucurii. La televizor, pe postul național era o emisiune în care se arătau filmulețe despre ce fac oamenii în izolare (confinement). Îmi amintesc că ne uitam la ele și cu un ochi râdeam, cu altul plângeam. Dintre toate, cel mai expresiv era al unui tip care-și așezase toți ursuleții Haribo din pachet pe jos, pe parchet. Erau toți așa frumos și meticulos puși, în picioare. Și nu asta era noutatea. Ce era inedit era că avusese grijă să-i pună păstrând distanța socială dintre ei. Și m-am gândit să scriu și azi, poate o să simțiți ce am simțit și eu atunci. Am simțit solidaritate și o unitate că suntem toți în aceeași barcă și că trebuie să ne susținem măcar moral unii pe ceilalți. 

Desigur, erau sute de filmulețe amuzante în care unii făceau concert pe balcon cântând la diverse instrumente, fiecare pe etajul lui, alții lăsau mesaje cu inimioare la geam, alții se filmau făcând sport prin casă. Alții descopereau bucuria grădinăritului. Cu siguranță că cei care locuiesc la casă au fost cei mai norocoși. Noi toți încercam să facem ceva creativ ca să ne păstrăm umorul pentru că „el, bine a spus-o Charlie Chaplin, ne ajută (în situațiile grele, adaug eu) să supraviețuim, să nu ne pierdem mințile”.

bătrânii

Și apoi, tot anul trecut, pentru că e un an care a lăsat urme adânci, îmi amintesc că au venit lunile de vară când s-au relaxat măsurile și s-au deschis granițele. Rememorez modul cum îi priveam pe bătrânii apăruți în calea mea. Mă uitam la ei cum m-aș uita la propriii mei bunici gândindu-mă că, dacă mai ține mult virusul ăsta îngrozitor, poate nu vom mai vedea om vârstnic pe stradă. Efectiv aproape că nu-i puteam privi pentru că ochii mi se umpleau instantaneu de lacrimi. (A nu se înțelege din ce am spus că pe noi, aștia care poate avem sub 40 de ani, nu ne poate afecta virusul. Am văzut deja că, din păcate, poate face asta). 

călătorii

Dacă măsurile tot erau relaxate, oamenii au început din nou să meargă pe străzi, să-și arunce ocheade unii altora, unii au evadat prin natură (probabil verbul ăsta „a evada” e cum nu se poate mai potrivit). Și vara parcă am și uitat că un virus mortal umblă liber printre noi. Nu, nu am mers la mare, nici prin mall sau în alte locuri aglomerate. Ne-am plimbat însă prin natură bucurându-ne de fiecare fir de iarbă. Când întâlneam oameni îmi amintesc de un alt gest mărunt care ne aducea zâmbetul pe buze: când, aproape toți oamenii cu care interacționam, ne salutau. Să auzim acel „Bonjour” însoțit de un zâmbet cald, de la un necunoscut care apoi trecea pe lângă noi și-și relua discuția (de multe ori în neerlandeză, și nu în franceză) cu amicii de drumeție, era ceva ce ne făcea să ne simțim „normali” din nou. Și să uităm pentru o clipă de virus. 

În alte zile, de multe ori chiar, ni s-a întâmplat să trecem prin zone unde se îngustează strada, cum sunt zonele care au șicane rutiere sau dispozitive relantisoare. Când cedam prioritatea celui de pe contrasens și așteptam să treacă, simțeam o nevoie de a-l privi și în ochi. O nevoie de oameni. Și el, șoferul, nu trecea pe lângă noi indiferent, ci ne zâmbea de la volan și chiar ridica mâna în semn de mulțumire. Deși era dreptul lui să treacă. Și a fost așa plăcut să vedem chipul unui om care zâmbește sincer, fără mască, pentru că în mașină nu ești obligat să porți masca.

prezent

E 2021. Am revenit la el. Virusul nu a trecut, spitalele din toată lumea sunt încă pline de pacienți de toate vârstele al căror organism mai tânăr sau nu este afectat în mai mică sau mai mare măsură. Noi înșine putem mâine să-l contactăm și să fim în locul lor. Nu cunoaștem viitorul și nu avem de unde ști nici cum va fi acest an. Tot ce putem controla însă este să nu uităm să ne bucurăm de micile daruri pe care Dumnezeu prin tot ce a creat și oamenii de lângă noi încă ni le fac: îmbrățișarea pură a propriului copil înainte de culcare, primul ghiocel ce va apărea, zăpada ce sper că va mai cădea în Belgia, o glumă bună sau fericirea de a avea o zi aniversară în familie alături de cele mai dragi ființe. În fond, iar revin la vorbele franțuzoiacei Genevieve Duboscq: „așa e alcătuită soarta noastră, din bucurii mărute și din necazuri mari. Rămâne pe seama noastră priceperea de-a ști să tragem folos din primele, ca să le putem îndura pe celelalte.”

speranță

În ce mă privește, mă voi bucura exact ca un copil mic ori de câte ori voi mai vedea căprioare pe câmp sau vreun porc mistreț, la fel cum voi aștepta cu sufletul la gură să înflorească primii copaci și cei dintâi trandafiri. Voi admira caii care pasc și seara pe câmp și îi voi zâmbi și eu dispozitivului montat în zonele unde e radar și care, atunci când vede că ai respectat viteza regulamentară, nu doar că o afișează, dar îți spune și „Merci” și chiar îți oferă și o recompensă: un smiley face luminos și foarte simpatic. Și, nu în ultimul rând, mă voi ruga atât pentru cei ce nu mai sunt printre noi, cât și pentru cei ce se luptă cu boala. Să nu uităm că nu suntem singuri… suntem ființe sociale și ne avem unii pe alții.

Legat de oamenii cu care voi mai interacționa, știu sigur că, deși vom avea mască, zâmbetele noastre tot vor încălzi inimi pentru că ochii nu ne sunt acoperiți, iar ei… ei reprezintă oglinda sufletului.

Să ne reamintim: e 2021. Încă ianuarie. 

Sursa foto: arhiva personală, Belgia, ianuarie 2021