București

Bucarest… Bucureşti. Bucur est la racine de „bucurie” qui veut dire joie. „Eşti” veut dire tu es. Tu es la joie!
Depuis l’annonce de sa nomination comme lecteur au centre culturel de Bucarest, Paul s’amuse à jouer avec le roumain, une langue qu’il avait apprise un peu par hasard. Depuis trois ans, il enchaine les petits boulots et commence à perdre confiance en lui. Ces projets d’écriture sont d’ailleurs tombés à l’eau. Sa vie sentimentale ressemble à sa vie professionnelle: rien que des rencontres éphémères.
Maintenant il est dans l’avion qui le mène vers cette ville inconnue. Les seules images qu’il a vues de Bucarest sont celles transmises par les différents postes de télévision français lors des événements de décembre 1989. Il se souvient encore de quelques visages, des drapeaux, mais pas vraiment de la ville. Il faut dire que cela remonte à plus de 25 ans.
Dans peu de temps il va atterrir dans cette ville qu’il imagine assez grise et ennuyeuse, mais qui lui a donné la possibilité d’avoir un vrai emploi. Il n’y connaît personne et pourtant il est impatient d’arriver. De toute façon, il ne laisse rien derrière lui. Paris est une ville extraordinaire; intellectuelle, mondaine et affairiste à la fois, mais il n’y trouve pas sa place. à Paris on se définit par son métier et on trouve sa place dans la société grâce à son travail. Lui, il en a cherché pendant trois ans. Trois ans durant, il a dû éviter le sujet, s’esquiver, s’éclipser même jusqu’à éviter de sortir et s’isoler dans un cercle de plus en plus restreint. Pourquoi se sentait-il ému d’arriver dans ce pays où personne ne l’attendait?
Arrivé à l’aéroport, il voit des couples se retrouver, des enfants impatients de revoir leurs parents, des touristes attendus par leur tour-opérateur… Sans savoir pourquoi, il partage leur bonheur, leurs émotions. Il s’amuse à les regarder et à imaginer leurs histoires. Et puis il voit un panneau sur lequel des lettres noires se détachent clairement sur un fond blanc: Bienvenue à Paul Leconte. Quelle étrange coïncidence!
On attend quelqu’un qui porte le même nom que lui! Attiré par la curiosité, il s’approche du panneau. Celui-ci cache le visage de la personne qui le porte. Il aperçoit juste une silhouette élancée, une jolie robe verte, de longues jambes et des chaussures à hauts talons. Il meurt d’envie de découvrir son visage. Et puis, qui est ce Paul Leconte? Ce nom est assez banal en France. Il y en a surement des centaines qui le portent. Mais arriver dans ce pays lointain en même temps que lui… c’est curieux.

traducerea autorului:

Bucarest… București. Bucur-ești. Să fie oare Bucureștiul orașul bucuriei?
De la primirea veștii numirii sale ca lector la Centrul Cultural Francez din București, Paul se amuză jucându-se cu limba română, limbă pe care a învățat-o pur și simplu din întâmplare.
În ultimii trei ani, după terminarea facultății, a tot încercat să-și găsească un loc de muncă. Însă nimic. De ceva vreme, începuse să-și piardă încrederea. Viața lui amoroasă se aseamănă cu viața profesională: nimic altceva decât întâlniri efemere.
Acum e în avionul care-l duce spre acest oraș necunoscut. Singurele imagini pe care le-a văzut cu Bucureștiul au fost cele transmise de diferitele posturi de televiziune franceze în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Încă își mai amintește de chipurile oamenilor, de steagurile găurite, dar nu și cum arată orașul. Au trecut de-atunci atâția ani…
În curând, va ateriza în acest oraș, pe care și-l imaginează destul de gri și plictisitor, dar care i-a dat posibilitatea de a avea un loc de muncă pasionant. Nu cunoaște pe nimeni și totuși abia așteaptă să ajungă. Oricum, nu lasă nimic în urmă. Parisul este un oraș extraordinar din punct de vedere intelectual și cultural, dar el nu își găsește locul acolo. La Paris oamenii se definesc prin profesia lor. El a căutat de lucru timp de trei ani. De trei ani, a trebuit să evite subiectul, să se eschiveze, chiar să evite ieșirile în societate și să se izoleze într-un cerc din ce în ce mai mic de prieteni. De ce oare se simte atât de emoționat și nerăbdător să ajungă în țara aceasta unde nu-l așteaptă nimeni?
La aeroport, se amuză privind cupluri bucuroase să se regăsească, copii dornici să-și revadă părinții, turiști rătăciți… Fără să știe de ce, împărtășește fericirea lor, emoțiile lor. Îi place să-i privească și să-și imagineze poveștile fiecăruia. Și deodată, pe un panou de carton, deslușește clar, scris cu litere mari, negre pe un fundal alb: “Bun venit, Paul Leconte”.
Ce coincidență ciudată!

fragment din Vent d’est – Nouvelles, 2020, autor Carmen Gogolan; volumul poate fi achiziționat pe amazon.fr