Interviu cu artista Cezara Kolesnic

Născută în Republica Moldova, unde și-a dezvoltat pasiunea pentru pictură, își alege Franța ca loc să-și definitiveze studiile la Sorbona. Tehnica principală întâlnită în lucrările Cezarei Kolesnic este uleiul pe pânză, dar artistei îi place să experimenteze tehnici și baze noi, cum ar fi lemnul, sticla și hârtia. În prezent, ea trăiește și lucrează în Bruxelles, unde deține și un atelier. Opera ei artistică are legătură directă cu copilăria, cu poveștile cu zâne și cu simbolurile, câteodată revizuite. Debordează de culori pure și vibrante care fuzionează cu imagini de copii melancolici, pierduți printre colinele de la sat, cu dragoni cumsecade, protectori ai viselor copiilor sau cu arbori ai vieții puternic colorați.

Artista, cu expoziții la Paris, Bruxelles, Istanbul, Amsterdam, Lausanne, Dijon, București și Chișinău și ale cărei lucrări se găsesc în colecții private din întreaga Europă, ne primește în atelierul său în această zi de 8 martie pentru un interviu, ca să celebrăm împreună Ziua internațională a femeii.

De când pictezi și în ce consistă bagajul tău artistic?

Nu am o amintire exactă de când am început să pictez, însă știu că atât primii mei pași cât și primele mele cuvinte au fost însoțiți de desene și picturi. Aș putea zice că pictez dintotdeauna. Știu că poate părea pretențios, dar ăsta este adevărul.

Parcursul școlar artistic a fost lung pe de o parte în Moldova, pe de alta, în Franța. Școlile de artă mi-au adus, fără îndoială, un bagaj de cunoștințe și un plus de cultură. Mi se pune adeseori întrebarea dacă părinții mei au intervenit asupra acestei decizii, dar de fapt, nu. Am avut libertatea să aleg ce să fac cu timpul meu extrașcolar și școala de artă a fost o evadare pentru mine. Eram în elementul meu. Le sunt recunoscătoare fiindcă nu mi-au impus nimic legat de viitorul meu sau de preocupările mele. Fiecare ființă umană este unică. Este important să înțelegi de ce lucruri anume are nevoie ca să i le poți oferi. Am avut șansa să cresc într-o familie în care tablourile, cărțile și spațiul creativ aveau un loc primordial, fără a uita muzica, dar și marile momente silențioase. Cu timpul, am început să ador liniștea, e modalitatea mea să mă regăsesc, să-mi regăsesc reperele.

Ai putea să-mi spui ce anume te-a condus înspre pictură?

Culoarea pentru mine este bucuria de a fi. Am o amintire foarte puternică legată de acest subiect. Eram în grădina străbunicii, dintr-un sat moldovenesc, și am gustat (în sensul propriu al termenului) din acuarelă. Îmi cumpăraseră o cutie de acuarele rusești pe bază de miere, pentru copii. Avea un gust tare bun și era dulce. Păstrez aproape de mine această amintire un pic similară cu madlena lui Proust, în ceea ce privește culorile. Le găsesc extraordinare, pline de gust.

Acum nu le mai mănânc decât cu ochii, dar mi-a rămas nevoia să dau „să guste” altora aceste culori.

Care a fost cea mai mare provocare din viața ta de artist?

Să mă văd așa cum sunt. Am impresia că sunt ca toată lumea: continui să creez chiar și atunci când nimeni, până la urmă, „nu are nevoie de asta”. Există „o necesitate interioară”, cum bine ziceau Kandinsky și Simone Hantaï. Să întâlnesc oameni și să le induc plăcerea de a trăi prin munca mea, este cheia fericirii. Avem nevoie unii de alții. Provocarea mea este să găsesc un echilibru în relația dintre lumea mea interioară și lumea mea exterioară.

Care sunt subiectele sau temele tale preferate și cum au evoluat picturile tale de-a lungul timpului?

De-a lungul anilor am creat mai multe serii de tablouri, ca de exemplu: Vis cu dragonul, Arborele vieții, Grădinile fermecate sau portrete de copii, intitulate Ode copilăriei. Fiecare serie are o istorie a ei:

– Dragonul este o metamorfoză a dorului de Chagall și calul lui roșu care la mine se transformă într-un dragon adormit inspirat de o vizită la Sighișoara.

– Arborele vieții a fost la început un portocal, arborele care m-a fascinat după prima mea vizită în republica Georgia, pe când eram copil. Mi s-a părut incredibil acest copac. A devenit arborele stărilor sufletești. Fiecare arbore are o culoare simbolică: Arborele așteptării este albastru, Arborele iubirii este galben și așa mai departe.

Fiecare serie evoluează în timp. Fie că lucrul ăsta se întâmplă legat de compoziție sau de culori, revin asupra lor cu o privire nouă. Îmi doresc să pot expune într-o zi pe o temă specifică pentru a putea remarca cum a evoluat seria de-a lungul vremii.

În ultimii ani m-au preocupat mai degrabă culorile și pictura abstractă, ca în seriile Deep Blue sau piesajele abstracte. Găsesc o anumită libertate în exprimarea abstractă, o incertitudine palpitantă care mă scoate de pe drumurile deja bătătorite.

De câte ori vin la tine (în atelier n.r.), mă simt ca într-un muzeu. Cum este ziua unui artist și cum se trăiește în această atmosferă boemă de zi cu zi?

Cred că fiecare atelier de artist are ceva special: un portal către alt Univers, o posibilitate de a fi, de a deschide o fereastră, o ușă, o privire către altceva, dincolo de realitatea noastră. Petrec mult timp în spațiul ăsta al meu și mă bucur și mai tare când revin, după o perioadă în care sunt absentă. Îmi place că-mi lipsește când sunt departe și am creat și alte spații posibile de evadare în alte locuri. Un atelier este un spațiu fizic, este spațiul temporal al creației, este „posibilitatea unei insule”. Câteodată am impresia că iau cu mine această insulă peste tot pe unde merg.

Pe când aveam 7 sau 8 ani am scris un poem haïku despre o muscă ce-și caută locul între foaia albă din mașina de scris, pereți, fereastră și o ciocolată. Cred că zilele mele se aseamănă foarte tare cu situația asta: o continuă căutare a unei stări de bine.

Pentru un autor, „scrisul este pictura vocii”, cum spunea Voltaire. Ce reprezintă pânza pentru un artist? Care este opera ta de artă preferată și de ce?

Pentru mine, pictura este o muzică în culori, mereu aceeași și de fiecare dată diferită. Dacă aș putea să aleg, aș trăi în sala ovală a muzeului de l’Orangerie, înconjurată de picturile lui Monet din seria Nymphéas. Este o operă ieșită din comun, nu există o linie a orizontului, este un voiaj vizual infinit.

Un gând pentre elevii tăi artiști?

Le repet într-una: „o eroare în pictură poate fi una foarte frumoasă!”

Traducere realizată de Monica Tonea.

Cezara Kolesnic în atelierul ei

Née en République de Moldavie, où elle a développé sa passion pour la peinture, c’est en France qu’elle s’installe pour terminer ses études à la Sorbonne. La technique principale du travail de Cezara Kolesnic est l’huile sur toile, mais l’artiste aime expérimenter de nouvelles techniques et supports comme le bois, le verre et le papier. Actuellement, elle vit et travaille à Bruxelles, où elle possède un atelier d’art. Son travail artistique est lié à l’enfance, aux contes de fées et aux symboles, parfois revisités, regorgeant de couleurs pures et vibrantes, se mêlant à des enfants mélancoliques perdus dans les collines de leurs villages, des dragons bienveillants protégeant les rêves d’enfants et des arbres de vie aux couleurs éclatantes.

Celle qui a été exposée à Paris, Bruxelles, Istanbul, Amsterdam, Lausanne, Dijon, Bucarest et Chisinau et dont plusieurs œuvres se trouvent dans des collections privées à travers l’Europe, nous reçoit dans son atelier en ce jour du 8 Mars pour une interview en célébration de la Journée internationale des Femmes.

Depuis quand peignes-tu et en quoi consiste ton bagage artistique?

Je n’ai pas de souvenir exact de quand j’ai commencé à peindre, mais je sais que mes premiers pas et paroles ont été accompagnés de dessins et de peintures. Partant, je peux dire que je peins depuis toujours. Je sais que ça a l’air un peu prétentieux, mais c’est la vérité.

Le cursus scolaire artistique a été long pour partie en Moldavie et pour partie en France. Les écoles d’art m’ont amenée, sans aucun doute, un bagage de connaissances et de culture. On me pose souvent la question si les parents sont intervenus dans cette décision, en fait, non. J’ai eu beaucoup de liberté pour choisir que faire de mon temps extrascolaire et l’école d’art a été une grande échappatoire pour moi. J’y étais dans mon élément. Je suis reconnaissante qu’ils n’aient pas imposé des idées vis-à-vis de mon avenir ou du sens de mes occupations. Chaque être humain est unique. Il est important de comprendre ce dont il a besoin, pour le lui offrir. J’ai eu la chance de grandir dans une famille où les tableaux, les livres et l’espace de création avaient une place primordiale sans oublier la musique et aussi les grands moments de silence. J’adore le silence avec le temps, c’est ma manière de me retrouver, retrouver mes repères.

Pourrais-tu me dire ce qui t’a amené à la peinture ?

La couleur pour moi, c’est la joie de vivre. J’ai un souvenir très fort à ce sujet, dans le jardin de mon arrière grand-mère, dans un village moldave, j’ai gouté (au sens propre du terme) l’aquarelle. On m’avait acheté une boite d’aquarelles russes à base de miel, pour les enfants. Ça sentait très bon et c’était sucré. Je garde toujours ce souvenir un peu « madeleine de Proust » quand je regarde les couleurs. Je les trouve merveilleuses, pleines de goût.

Maintenant, je ne les mange plus qu’avec les yeux peut-être, mais je suis restée avec l’envie de donner ces couleurs à « goûter » aux autres.

Quel a été le plus grand défi de ta vie d’artiste ?

De me voir en tant que telle. J’ai l’impression que je suis comme tout le monde : je continue de créer même quand personne, à priori, « n’a besoin de ça ». Il y a « une nécessité intérieure », comme le disaient très bien Kandinsky et Simone Hantaï. Rencontrer des gens et leur apporter une joie de vivre par mon travail, c’est la clé du bonheur. On a tous besoin les uns des autres. Mon défi c’est de trouver l’équilibre dans la relation entre mon monde intérieur et celui de l’extérieur.

Quels sont tes sujets ou thèmes de cœur et comment tes peintures ont-t-elles évoluées au fil des années ?

Au fil des ans, j’ai créé plusieurs séries de tableaux comme le : « Rêve avec le dragon », « L’arbre de la vie », « Les jardins enchantés » ou les portraits d’enfants « Ode à l’enfance ». Chaque série est porteuse d’une histoire :

le dragon est une métamorphose du « manque de Chagall », de son cheval rouge qui se transforme en dragon endormi qui m’a été inspirée suite à ma visite à Sighişoara.
« L’arbre de la vie » a été, au tout début, un oranger, l’arbre qui m’a fascinée lors de ma première visite en Géorgie en tant qu’enfant. J’ai trouvé cet arbre incroyable. Il est devenu l’arbre des états d’âme. Chaque arbre porte une couleur symbolique : « L’arbre de l’attente » est bleu, « L’arbre de l’amour » est jaune, etc.

Chaque série évolue dans le temps. Que cela soit pour la composition ou pour les couleurs, je reviens les revisiter avec un autre regard. J’imagine pouvoir un jour exposer sur un thème unique pour voir comment la série a changé dans le temps.

Les dernières années je me suis plutôt intéressée aux pigments et à la peinture abstraite, comme dans les séries : « Deep Blue » ou les paysages abstraits. Dans l’expression abstraite je trouve une certaine liberté, une incertitude palpitante qui me sort des sentiers battus.

Chaque fois quand je viens chez toi, je me sens comme au musée. Quelle est la journée d’un artiste et comment vit-on dans cette atmosphère aux couleurs bohémiennes chaque jour ?

Je pense que chaque atelier d’artiste a quelque chose de spécial, un portail vers un autre Univers, une possibilité d’être, d’ouvrir une fenêtre, une porte, un regard vers quelque chose d’autre, au-delà de notre réalité. Je passe beaucoup de temps dans mon espace, et j’ai aussi le bonheur de le retrouver quand je m’en éloigne. J’aime l’idée que ça me manque quand je suis loin et je crée d’autres espaces d’évasions possibles ailleurs. Un atelier, c’est un espace physique, l’espace temps de la création, c’est « la possibilité d’une île ». Parfois, j’ai l’impression d’emporter cette île avec moi partout où que j’aille.Quand j’avais 7 ou 8 ans, j’ai écrit un poème haïku sur une mouche qui cherche sa place entre la feuille blanche de la machine à écrire, les murs, la fenêtre et un chocolat. Je pense que mes journées sont très proches de ça, une continuelle recherche de bien être.

Pour un auteur, «l’écriture est la peinture de la voix» comme disait Voltaire. Que représente la toile pour l’artiste ? Quelle est ton œuvre d’art favorite et pourquoi ?

Pour moi la peinture est une musique colorée, toujours la même et chaque fois différente. Si je pouvais choisir, je vivrais dans la sale ovale du Musée de l’Orangerie, entourée des « Nymphéas ». C’est une œuvre hors du commun, il n’y a pas de ligne d’horizon, c’est un voyage visuel infini.

Une pensée pour tes élèves-artistes ?

J’aime leur dire souvent : « une erreur en peinture peut être très belle ! »

Mirela Niță Sandu a urmat facultatea de Litere din București, secțiunea franceză-italiană. Este profesoară de limba română la Instituțiile Europene și vice-președinte al asociației EuropaNova Bruxelles, cadru în care promovează valorile, cultura, limba și literatura română. Este coordonatoarea cărții „Romania mea – ghid pentru micul roman de pretutindeni”, în colaborare cu alte două autoare, o inițiativă de suflet care vine în ajutorul copiilor români din diaspora să descopere istoria, geografia, tradițiile și cultura românească. A fost decorată de presedintele Klaus Johannis cu ordinul „Meritul pentru învățământ” în grad de Cavaler,de asemenea, în cadrul Galei „100 pentru Centenar” a fost premiată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni în parteneriat cu Ambasada României în Belgia, aflându-se printre cei 100 de români de succes din întreaga lume, premiați pentru activitatea lor din diaspora.