Căsniciile de altădată

Ce știu, maică, generațiile de astăzi despre iubire și căsnicie?
Femeile, pe vremuri, reușeau să țină casa, să crească pruncii, să ocupe funcții de CEO sau să facă business cu semințe de porodici inimă de bou, fără să se plângă ca țațele de azi.
Nu aveau mașini de spălat – nici pentru vase, nici pentru haine -, nu aveau frigidere sau roboței-aspirator, nici alte tehnologii asistive, menite să le facă treaba.
Veneau de la serviciu și, cu o mână, spălau blidele în sodă, cu cealaltă, frecau cârpele de dărălău în leșie, cu altă mână făceau parenting și mâncare, cu alta iară, se apucau de curățenie, cu încă una îl citeau pe Goethe, iar la culcare, cu mâna nesolicitată ziua, își mângâiau bărbatul, ca să încheie ciclul complet al unei soții perfecte.
Pe vremuri, femeia era un fel de zeiță mitologică, o Medusă cu mâini în loc de șerpi, mâini de așa o calitate, încât nicio soacră din lume n-avea cum să se rușineze sau să-și scuipe între sâni de blesteme.
Femeile, pe-atunci, nu aveau depresie, nici pre-, nici postnatală, nu aveau anxietăți, palpitații, tremurici sau stări de tristețe, iar când murea vreun bade sau vreo babă prin vecini, nu le cuprindea empatia. Și știau să zbiare, la priveghi și la înmormântare, atâtea lucruri despre defunct, de ziceai că și-au gătat studiile la Facultatea de teatru și actorie din Münich.
Femeile, pe vremuri, nu se enervau dacă găseau stropi de urină pe marginea veceului din lemn, șosete încrustate aruncate peste tot, rindele, dornuri și antrenoare cu clichet lăsate pe măsuța de cafea sau sub perne. Nici când găseau Peturi de 2l de Timișoreana pe după sobă și credenț, nu se înfuriau, ci le limpezeau cu zâmbetul pe buze, fericite că au sticle la lapte pe ceie zi.
Numa’ femeile din ziua de azi sunt firave și gingașe, supărăcioase, veșnic cu dureri de vintre și migrene, gâtuț roșu și sciatică, de zici c-o fost produse și născute-n izoletă.
Cele din alte vremuri, când bărbatul li se întorcea seara de la bufet, rupt în fălci, nu aveau telefon să-i controleze istoricul locației, nici Instagram nu exista, să vadă dacă s-o tras în chip cu ceva Esmeralda-n bucile goale, cât timp ea-și dădea sufletul pentru familie, patrie și gospodărie. Le dureau la patină. Pe atunci, așa trebuia să fie bărbatul. Să aducă bani acasă, să crape lemne, să dea un pumn în pereți, unul în geamuri, altul în ușile de la grajd, câte unul în ochi, gesturi explicate de contextul managementului furiei. Apoi, trebuia să aibă flegme de scuipat, unghie mare la degetul mic, pentru prevenția formării dopului de ceară în ureche, și pentru… păi, no, pur estetic, ca element super masculin. Trebuia să fie păros, cu fire lungi și mănunchiuri pe degetele de la picioare, iar totul, la vedere, în special vara, că nu-i simfonie vizuală mai sublimă decât un bărbat mițos, în maieu și șlapi, cu sudoare picurândă din clop și cu mâna scărpinându-se în locuri… rușinoase. Trebuiau să moflăie animalic ciorba de păsulă cu franzelă înmuiată, și, la final, să-i trântească erotic blidul de badoc în cap nevestii, drept semn suprem că de data aceea, ciorba o fost una foarte reușită…
Și uite-așa, toată lumea era fericită.
Cuplurile de azi nu mai cunosc valoarea iubirii incontestabile, bazate pe jurământul solemn făcut în fața popii Emil, cu zestre calculată contabilicește, cu nașii, drept poliția căsătoriilor, și cu Dumnezeu martor că, indiferent de ce face soțul sau soția, legământul e cu nod double overhand stopper knot.
Pe vremuri, căsnicia nu era cu dus-întors, fiindcă ambii parteneri erau maxim asumați să îmbătrânească, să dezvolte diabet, cancer și osteoporoză împreună. Divorțul însemna un bâzdâc de-al diavolului, nu avea ce căuta în lumea oamenilor cu adevărat credincioși.
Nici amantele nu-s azi ce erau atunci. Pe vremuri, niciuna n-avea interes să-ți fure bărbatul mai mult de-o noapte, căci toate erau măritate. Nu exista riscul să-ți vină bărbatul acasă într-o zi de joi și să îți spună:
„-Bag divorț, Florică. Mă duc să mă iubesc mai mult cu Jenica, fiindcă-i mai tânără, cu peptu’ zvelt și caput mai înflorat decât al tău, și mă iubește, și mă mângâie cum tu nu ai mai făcut-o de când o fătat Mândroaia, în seara de 17 august 1942.”
Și-apoi, ce motiv de divorț să fi avut pe-atunci din cauza amantelor, că, după ce săpai mălaiul, după ce gătai zama de păstăi și îmbăiai copiii, chiar nu mai aveai chef de mângaiat pe Mitru. Ba, te bucurai că scăpai de el juma’ de oră, când mergea la gard, la poștășiță, la o doză de Vitamina P.
No, concluzia îi că ne-am buiecit. De prea bine. Atâta tehnologie, ne-o stricat la minte.
Ne punem prostii pe unghii și în cap, ne spălăm și luni, și marți, și joi, și-n toate zilele, ne dăm cu parfume ce fură nasu’ bărbaților, purtăm izmene strâmte și bluze dezbumbate… și vrem respect, și vorbe frumoase, și flori, și complimente, și tot felu’ de lucruri abominabile, de copii de grădiniță.
Ne-am rătăcit ca oaia creață a lui Iisus, ne-am depărtat de turma Păstorului, duse fiind pe stepe și dealuri pline de păcate, dureri de copite, botox și întuneric.
Să nu ne mirăm, așadar, că s-a accentuat rata divorțurilor și nefericirea femeilor, că natalitatea e în declin, iar la putere îs generațiile de aur, cu femei puternice, care știau odată să ia croșee în freză cu capul sus, cu peptu’ înainte și cu lingura de lemn în maioneză…
Cam atât despre femeile și despre bărbații de altădată.
Ies până la Douglas, și-mi propun să fiu sinceră. Când o să mă acosteze vânzătoarele, cu suspiciunea că m-aș fi dus acolo ca să fur, și-o să mă întrebe tâmp: „-Puoftiți, ce doriți, ce căutați?”, o să le spun: „-Am venit numa’ să vă miros și să pâsâi pe bilețele toate parfumurile, sub privirea sceptică a paznicului, până mi se face rău de la colecist, iar după aia, am să caut pe Notino parfumul pe care-l vreau, că poate-l găsesc la reducere, deși, prețul întreg e, oricum, cu 150 de lei mai ieftin decât la voi… Dar să știți că am bani, bine? Că-s pe salar. Drept îi că, pe vremuri, nu-mi permiteam decât pâine cu margarină și parfum Chalou albastru, dar decât să vă las vouă adaosul, mai bine iau două șaorme cu diferența de preț… Mulțumesc frumos, dacă o să am nevoie de ajutor, vă anunț. O zi bună!”.
Vă salut, că mă sună prietena, să-mi spună pentru a mia oară că ea merge în Caraibe în concediu.
Bine, Lenuțo, lasă-mă-n suflet, că io visez să mă duc la Lidl singură, fără prunc, și să mă relaxez câteva ceasuri, că n-am mâncat o bilă de mozzarella de două luni… Amin!
sursa foto: Timpul Bruxelles
Răspunsuri