Badea Onisâm

Badea Onisâm mă așteaptă în poartă.
-Bună ziua, bade Onisâme! Ai vreme să-mi mai spui ceva povești, din copilăria dumitale? De-atunci, de când erai cioban, la oi?
-Da, doamnăăă…Tomna, amu, mi-am adus aminte de una, tare faină. Haida, în casă, să ți-o povestesc! Femeia me’ face plăcinte și eu ț-oi povesti. Dumneata îi scrie, după cum îi ști.
Intru în casă. Lelea Oniță aprinde becul și-mi face loc la măsuța de lucru a omului său.
-Ascultă, doamnă! Până să mărg la școală, îmblam la oi și la vite. Cât eram mai mic, fugărem gâștele, pe lăngă tău. De cum am crescut, tata m-o dat în grija păcurarului din sat, să mă învețe a umbla la oi. De la el și de la ceilalți băieți, atâtea opșaguri am învățat, că mă crucem și eu. Pe unele mi le amintesc și azi, altele o rămas acolo unde le-am și auzât, adecă, pe câmp. Că, la oi, stăteam cât stăteam, câteva zile, apoi, iară la vite, cu băieții destrăbălați.
Și mai multe auzeam dumineca, după biserică, că, doară, nu oi ci stat acasă, cu ciubotele unse, cu haine curate și cu năframa la grumazi, ca un diac.
Da’ cele mai frumoase lucruri le-am învățat de la păcurarul Vartolomei, lucruri pe care nu le-am uitat nicicând…
Odată, eram cu oile sub pădurea din lazul lui Țâncă. O veveriță se juca frumos printre crengile stejarilor – credeai că zboară, nu alta! Eu, copil mădărit și fără pricepere, n-am ce face, iau o pciatră cam lătuță și mnică, cât jumătate de palmă, o prind între degete, scuip o dată-n ie și arunc spre veveriță. Ie sare pe altă creangă. Arunc, și o nimeresc când era aproape… că venise la mine să se joace. Veverița cade la rădăcina copacului. Mă reped s-o prind, da’ am înlemnit de mnilă: și-o prins capul în brâncile dinainte și și-l bătea de pământ.
-Amu, ce folos, Onisâme, că ai lovit- o? Ea tot nu-ți cade vie-n mână! Nu se poate trage de unde o căzut… Da’ mai bine-și face singură sama, decât să cadă vie în mâna ta.
M-o cuprins atâta milă de biata veveriță! Niciodată n-am mai aruncat eu de atunci, fără vreo pricină… după nimic, că-s tare ,,rău la mână’’.
Într-o vară, umblând cu badea Vartolomei la oi, ne-o apucat o ploaie mare, într-o poiană frumoasă, numită ,,La butani”. Sub laz, la poalele munților.
Turma s-o tras sub copaci, până s-o fi trecut potopul, și noi, asemenea. După ce se împrăștie ploaia, am ieșit de sub frunzele ude ce se scuturau pe noi. Am pornit cu oile pe o dâlmă, lângă un furnicar mare cât o furcă bună de fân, cât o căpiță. Nu departe de el, era alt furnicar, mai mare. Printre ele șerpuia un drum de hotar, cu ogașe afunde și pline cu apă. Badea Vartolomei se razimă în botă și râde păcurărește.
-De ce râzi, bade Vartolomei? Ce-i acolo?
-Hai, să vezi și tu, Onisâme, niște bidigănii mici, cu minte multă și cu grozavă înțelepciune! Uite, vin unele către altele. Ce gândești tu că vreu? Doară nu s-or încăiera.
-Nu, ia ce fac! Ploaia le-o prins care pe unde, prin vecini, ori pe la lucru, iar amu, cată să ajungă acasă, să treacă de ogașe, la copciii și la căsenii lor. Nu găsăsc nice calea, nice puntea.
Ne-am uitat un scopot de vreme. Deodată, ele își schimbară rostu’: câte trei-patru, iau câte un pai, câte un bețișor și fac, peste ogaș, punte țapănă și lată, de două degete, cât să poată trece unele încolo, altele încoace. Podul lui Traian peste Dunare era un lucru puțân față de puntea furnicilor.
Dacă le-am văzut strădania, le-am pus și noi câte un bețigaș, câte un gătej, și, doamnă, dacă știau a vorbi, ne mulțămeau mai frumos decât oamenii. Când să plecăm, zice păcurariul cătră mine:
-Auzit-ai, măi, Onisâme? Cât îi trăi, să nu zgândărești tu furnicariul, că, atuncea, plouă. Cât de greu își fac ele curțile și palatele, și omul să le strâce?!
Atuncea când am părăsât traista de cioban și mă trudeam cu cartea, și învățam despre durarea podului lui Traian peste Dunare, îmi aminteam de punțile furnicilor de „La butani”. Că, vorba ceea: „Vai de mine, multe știu, nici nu știu unde le țâu!”. Și, Doamne, multe mi-aminteam dintre cele spuse de baciul Vartolomei, Dumnezeu să-l ierte și mâie pe unde o însărat!
No, asta o fost povestea ce mi-am adus-o aminte și la care m-am tăt gândit zâlele aestea.
-Amu, că ai gătat de scris, doamnă, haida să mânci o plăcintă cu brânză și cu burene făcută; ia, amu, că-i caldă! zice lelea Onița, punându-mi înainte un blid alb întins, cu o plăcintă rumenită, cu gaura în mijloc.
-No, Dumnezeu să vă facă parte de sănătate, oameni buni! Mulțam de poveste, bade Onisâme, și fă bine să te mai gândește la una, că tare fain le știi a povesti! Nu-i păcat să nu le cunoască și alții, bade? Mintin, nu le-a mai crede nime…