Cucul și rândunica

O rândunică plângea, în timp ce un pui de cuc mititel se rotea în jurul ei.

-Hei, de ce plângi? o întrebă acesta, plin de compasiune.

-M-am pierdut.

-Cum să te pierzi? Nu te vezi aici?

-Hm, nu m-am pierdut pe mine de mine, ci pe mine de ai mei.

-Care ai tăi?

-Părinții mei!

-Aaaaaa, da, aici e o problemă pe care eu nu o înțeleg.

-Cum adică?

-De ce vă plângeți că vă pierdeți părinții? Eu nu am avut deloc părinți! 

-Niciunul?

-Niciunul. Nici mic, nici mare, nici mamă, nici tată, nici sănătos, nici bolnav. Și eu nu mai plâng. Iar voi, cum vă rătăciți, cum strigați după părinți…

-Da, dar tu te-ai învățat singur. Noi ne-am învățat cu ei.

-Atunci să ziceți merci că ați avut părinți măcar puțintel și apoi să vă acomodați singuri.

-Asta nu se poate… Nu se poate atâta vreme cât nu știu nimic despre ei – și nici ei despre mine. Trebuie neapărat să afle că sunt bine. 

-Aaaaaaaa, deci ție nu îți este că nu te descurci tu, ci că nu se descurcă ei.

-Nu că nu se descurcă! Doar sunt mari, sunt mai mari decât mine. Sunt părinții mei, ei au fost primii pe lume, apoi eu! Vor putea strânge mâncare și vor călători, nu eu îi ajut la asta, dar … dar …. Vor plânge după mine!

-Cum să plangă dacă sunt mari? se miră cucul, pentru prima dată confruntat cu o astfel de idee.

-Și oamenii mari plâng, după puii lor.

-Părinții mei nu au plâns după mine! obiectă cucul.

-I-ai cunoscut? îl descusu rândunica.

-Nu.

-Atunci n-ai de unde să știi.

-Mi-au zis mie celelalte păsări.

-Poate au dreptate, dar să știi că nu toți părinții sunt ca ai tăi. Unii sunt dornici să îi fie bine copilului și se sperie dacă nu îl știu în siguranță.

-Mi-aș dori și eu așa părinți! suspină cucul.

-Păi, dacă mă ajuți să îi găsim pe ai mei, ți-i împrumut și ție!

-Serios? Chiar faci asta pentru mine?

-Sigur că da. Ești foarte simpatic și mie îmi plac cei care vorbesc mult, mărturisi rândunica, mai tăcută de felul ei.

-Bine, atunci haide să-i găsim. Cum procedăm?

-Prima dată îi strigăm. În același timp, îi căutăm din priviri. 

-Cam complicat – pot fi foarte departe…

-Complicat, da, dar mai complicat este dacă rămai fără părinți.

-Mie-mi spui? suspină cucul.

-Da, iartă-mă, chiar nu mi-am dat seama.

-Nu-i nimic, de câte ori am auzit eu chestii de-astea… Cei mai mulți care au fost pe aici se înțelegeau cu părinții, iar eu nu aveam… Așa că mereu auzeam vorbindu-se la telefon, adică prin venele copacilor, știi tu care e telefonul nostru secret. Auzeam cuvinte de dragoste, idei, sfaturi. Crezi că părinții tăi ar vrea să-mi dea și mie idei și sfaturi?

-Și dragoste, multă dragoste, ai să vezi… E bine să ai pe cineva care să te iubească și să te îngrijească!

-Hm, nici chiar așa, că sunt puternic și mă descurc singur! Nu sunt chiar mic să mă ia de mână! Pardon, de aripă și să mă poarte pe unde cred ei.

-Hai că nu fac ei așa ceva! Ai să vezi, ai să vezi, dar cum să-i găsim?

Rândunica cea mică și un pui de cuc s-au întâlnit în pădure, nu? Rândunica era tristă pentru că-și pierduse părinții, iar cucul o încuraja – pentru că el nu a avut mamă și tată niciodată. În cele din urmă, au decis să găsească părinții rândunicii pentru a-i împărți – să fie ei doi frați, pentru niște părinți așa de treabă cum erau rândunelele… Cum să-i găsim? se întrebă rândunica.

-Eu propun ceva, se avântă cucul cu ideea lui ce părea interesantă. O rugăm pe ciocănitoare să transmită un mesaj. Ea îl bate în coaja copacului și vântul îl poartă mai departe. Cu vântul sunt eu prieten, că e și el singur, ca și mine, n-are mamă, n-are tată.

-Dar se descurcă! rosti invidioasă rândunica.

-De ce să nu se descurce? Pe alții îi încurcă, hahaha, sau încurcă părul oamenilor, ori obiectele, că le ridică și le poartă de colo-colo, dar lui i-e bine! 

-Vorbești tu cu ciocănitoarea? îl întrerupse rândunica pe cucul care părea că uitase lucrul important pentru care se uniseră, pentru superficialul râs pe tema jocurilor de cuvinte.

-Sigur, eu o cunosc, eu rezolv. Stai să vezi cum. 

-Cum, că doar n-ai să o trezești la ora asta? se sperie rândunica.

-Ba chiar asta am să fac. Doamnă ciocănitoare, doamnă ciocănitoare!

-Da, dragule?

-Doamnă, avem aici un caz!

-Un caz sau nu necaz? se interesă ciocănitoarea ca un avocat, cum era în forul ei interior, de vreme ce bătea continuu cu ciocănelul în masă, pardon, cu ciocul în copac.

-Un caz, doamnă, că noi suntem optimiști. Nu așa m-ați învățat dumneavoastră?

-Eiii, îmi place de tine: ții minte ce-ți spun. Nu ești ca uituca aia de privighetoare care de fiecare dată vine la mine și mă întreabă aceleași lucruri! 

-Haideți să nu mai vorbim despre privighetoare în lipsa ei. Știți, adăugă mieros cucul, tot de la dumneavoastră am învățat acest lucru.

-Aaa, bravo, dragă, îmi place de tine și pentru că mă pui la punct cu armele mele!

-Eu nu vă pun la punct, doar vă rog să ne întoarcem la cazul meu.

-Da, da, cazul, nu necazul!

-Exact: uitați – această mică randunică și-a pierdut părinții și nu știm cum să ajungem la ei.

-Am zis că i-i împrumut și lui, dacă îi găsim, încercă rândunica să se bage în seamă.

-Ssst, pasăre cu probleme! Acum vorbesc doar cu acest domn, care îmi este bun prieten. Cu tine, ceva mai  târziu. Dar de fapt ce ai zis? Că o să-i dai părinții tăi, lui? Și eu? Nu eram eu ca o mamă pentru el?

Cucul se întoarse și se uită cât putu el de urât la rândunică. Urât de tot. În felul acesta, certând-o serios. Îi mormăi încet: 

-Doar ți-am zis să mă lași pe mine să tratez cu ea! 

După care, tare, i se adresă ciocănitoarei:

– Uitați, doamnă, avem nevoie de sfatul dumneavoastră. Tocmai pentru că-mi sunteți ca o mamă!

-Aaa, asta îmi place. Te rog, te ascult.

-Cum îi găsim pe părinții acestei rândunele?

-Bat eu mesajul în copaci, rosti cu lehamite ciocănitoarea. Mă așteptam să spui altceva. Dar ce să fac, dacă asta vă e obsesia… Vă ajut, deși sunt cam supărată: să ai alți părinți!

-Nu, doamnă ciocănitoare, nu voi avea alți părinți. Voi avea încă niște părinți – aceasta este altceva. Până la urmă, oricâți părinți ai avea nu e prea mult. Fiecare îți dă câte un sfat și tu ești cel mai câștigat… Nu vă bucurați pentru mine că voi fi înțelept foarte? Oricum, cu dumneavoastră voi rămane, că doar avem casele una lângă alta!

-Ai dreptate, dragul meu. Acum nu mă mai ține din treabă – să trimit mesajul,  ca să-i găsim părinții acestei micuțe.

În nici zece minute, familia de rândunele se afla alături de doamna ciocănitoare și nu mai știa cum să-i mulțumească pentru bunătatea ei. Pentru că-și făcuse timp să-i transmită mesajul din scoarță în scoarță! Pentru că era așa drăguță și nu se lăuda cu ce făcuse! Pentru că rar găsești așa prieteni buni: deși nu i-ai cunoscut, ai impresia că-i știi de-o viață. Mica rândunică era fericită alături de părinți, iar puiul de cuc nu mai știa cum să se poarte de emoție, când vedea atât de multe zâmbete în jurul lui. Oricum, din acea zi, toate cele cinci păsări au rămas apropiate și și-au promis că se vor vizita de cel puțin trei ori pe săptămână. Ceea ce s-a și întâmplat, pentru că să știți, păsările se țin de cuvant! 

Sper că și voi, dragi copii, semănați cu păsările și, când ziceți că veți face un lucru, chiar îl duceți la capăt!

Citește și Ceva dulce.