Din memoriile unui manechin

„Uneori, amintirile frig…”
Încercă un zâmbet; fără succes, însă.
Zilele se derulau, cumva, la fel, deși, insesizabil, ceva părea că se schimbă.
Frânturi îi veneau în memorie; frânturi despre momentul în care fusese așezat întâia oară în vitrină.
Pentru un neînsuflețit obiect de decor, conștiința nu putea fi o realitate palpabilă, totuși, un lucru începu să se închege încă din prima zi.
Își reamintea întunericul asurzitor, zgomotul trambalării, chiar mirosul de nou, atunci când îl transportaseră din depozit până la magazin. Împietrirea cu care fusese înzestrat nu aducea cu sine neantul, deși, tot ce se întâmpla în jur crea energii, acumulate undeva, existența căpătând apoi, pe neștiute, valențe noi.
Mirosurile îl asaltau, în vreme ce succesiunea noapte-zi crea o replicare, la infinit, a aceleiași stare de imponderabilitate. Totuși, atât de diferită…

În apropierea sa, se afla o banchetă transformată în „loc de luat pauza”, angajații odihnindu-se acolo, pe rând. Cu mirare, remarcase cât de comune le erau subiectele și cât de diferite, trăirile.
Asistase la mărturisiri, la dezvăluiri, la mici bârfe transformate-n cancanuri, la trădări și bucurii, la deznădejdi – spiritul uman părea fie bicuit de ciulinii neîncrederii, fie udat de teama de a trăi viața cu adevărat, fie presărat de mici schisme, numai bune de stârnit îndoieli asupra propriului destin.
Zâmbi, sau, cel puțin, în interior, i se iți un zvâcnet de superioritate:
„Hmmm…! Ce atâtea sentimente împovărate de râvna răscolirii sufletului omenesc?”

Vis-à-vis, magazinul de îmbrăcăminte concurent avea, de asemenea, vitrina aranjată. Iar el se obișnuise să-și ocupe vremea cu aprecierea – în realitate, cu critica -, a ceea ce vedea.
Locul acela își schimbase de câteva ori proprietarul, ultimul fiind dedicat unei pedante reclame. Una personalizată până la cele mai mici amănunte.
Așa, apăruse… ea!
La-nceput, nu părea să-l fi observat – e drept că era întoarsă în direcția inversă a privirii sale -, totuși, de ceva timp, fusese aranjată exact cu fața spre el, și-atunci, totul se transformase într-o poveste ce-i însuflețea nemișcarea!
Ușor, ușor, pe timpul nopții, energia acumulată începu să plutească între ei. Și numai licuricii lipseau, ca să poată fi observată dincolo de vitrine!
Gândurile lui păreau să se nască din gândurile ei… și invers.
Fiindcă el nu știa cum este îmbrăcat, toate aprecierile de dincolo îl motivau să-i influențeze, tacit, pe angajați, când poposeau, în pauze, pe banchetă. La fel, în cazul ei.
Deveniseră, astfel, proprii critici de modă. Doar privindu-și, reciproc, vestimentația.
Uneori, pe el îl încerca dorința să se desprindă de soclu… Mai ales atunci când zâmbetele lor nenăscute se intersectau în priviri prelungi, aparent nemișcate.
Și tot mai des, valuri de aprinsă prețuire față de Eva – într-o zi, manechinul din față căpătase nume -, îl năpădeau pe neașteptate, neputința care-i vibra lipsa îmbrățișării rupând fâșii din sufletu-i nenăscut.
„Oare…? Oare, voi afla vreodată ce înseamnă să dansezi cu iubirea? Să-i pot murmura iubitei toată dragostea mea?”
Așa, începu să invidieze lumea reală și darurile pe care Creatorul le sădise în oameni.
„Câtă risipă!”, își exprimă un ultim gând…

Morala atracției între două neînsuflețite manechine?
Omule, nu ignora divinitatea din tine!
Nu-ți încărca sufletul cu neîmplinirile care, de cele mai multe ori, sunt închipuite!
Nu-ți irosi timpul și nu căuta scuze pentru nefericirea în care, singur, te scalzi! Alegerile îți aparțin doar ție, tot ce ține de viață e parte din propriul tău destin.
Iubește-ți familia, iubește-te pe tine, iubește să fii un om bun!
Iubește cerul, de unde toate vin…