Două vieți, doi hoinari

Când ploile dintre oameni se transformă în furtuni,
doar liniștea timpului mai poate vorbi…

Trecutul e o parte din noi. Una care există și pe care nu o putem ignora. Oricât am vrea.
„Mai am puțin și-ajung… ! Mi-e dor de Pusi, de canapea, de casă, de viața mea… ”, își zise, urmărind pe geam cum numărul copacilor se pierde-n zare.
Furată de amintiri, de oameni și povești, Diana se întoarce acolo unde nu a vrut să revină niciodată: în trecut!
Un trecut pe care îl credea uitat. Doar că acesta ieșise la iveală tocmai acum, într-o perioadă când cineva, sau ceva, s-a gândit că e mai bine să apară.
Pe buzele ei sunt multe întrebări fără răspuns.
Intră în casă, lasă bagajele jos și se întinde pe canapea. Încet-încet, o vrajă imaginară o cuprinde…
… E fericită! În sfârșit, sosise ziua-n care putea să râdă de prostioarele vieții sale, așa cum de-atâtea ori își dorise. Prostioarele sale… mai blânde, mai rele, mai curate; o viață de om.
Zâmbește. Îi e atât de bine!
„El exista în sufletul meu. Mereu prezent. Apoi, l-am pierdut… nu trebuie să-l mai port în gânduri.″
Ceva, înăuntrul său, a hotărăt să-l închidă undeva pe el. Pentru totdeauna. Și să-l lase acolo, închis, chiar încuiat, în cutia tăcerilor fără răspuns.
Îi plăcuse la nebunie băiatul acela năstrușnic și vesel, care făcea toate poveștile posibile. O făcea și pe ea să râdă, să se simtă frumoasă…
„De ce? De ce-ai venit? De ce?…”
Șirul de ce-urilor ar fi putut continua la infinit, însă nimeni nu i-ar fi răspuns. Poate doar Viața. Singurul actor, omniprezent, care știe de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă. Și de ce unele evenimente, trăite cândva, ne produc în prezent o senzație atât de puternică, încât nu ne dăm seama că am mai trecut pe acolo.
Poate… poate că așa arată amintirea! Viața ne dă de toate, când ne-o dorim, iar noi ne supunem și acceptăm, fiindcă nu suntem decât niște personaje de-ale sale…
Dianei îi plăcea să creadă că viața unui om este ca o bibliotecă în care fiecare amintire imaginează o carte așezată pe un raft. Și-i mai plăcea să creadă că fiecare raft însemna o etapă spre mai mult – chiar dacă, uneori, deasupra se mai așterne praful. Un raft la care revenim din când în când, să-i ștergem pulberea sau să mai răsfoim niște pagini.
La rândul său, și el, băiatul acela năstrușnic, va deveni o asemenea carte. Într-o zi, se va așeza frumos în raftul biblotecii ei, apoi o va privi tăcut, așa cum nu o făcuse când încă nu era o carte…
Diana deschide caietul, să-și cumințească gândurile. Un caiet mai vechi, mai de demult, în care și le adunase:
“Când te-am văzut prima oară, mijea un răsărit de viață, iar noi eram copii.
Te plimbai pe un mal de drum; eu mergeam liniștită spre casă. Te-ai oprit, m-ai privit, mi-ai vorbit, apoi, am plecat împreună, hoinărind fericiți. Într-o zi, însă, spre târziu, ne-am despărțit, și fiecare a pășit în altă viață. Tu, în a ta! Eu, în a mea! Îmi era pustie existența, de aceea, obișnuiam să las ușa descuiată. Eram prietenă doar cu singurătatea; știam că ea îmi va purta mereu de grijă, că nu-mi va tulbura niciodată nici liniștea zilnică, nici lungile tăceri din noapte.
Doar că, într-o seară, uitasem și ușa descuiată, și cheia în ușă!
Vecinele mele erau în concediu; nu avea cine să-mi spună despre cheile uitate. Așa că, Dragostea a profitat de neatenția mea și mi-a intrat în casă. Mișelește.
Nu mi-a furat nimic, însă venise însoțită de Cupidon. Copilul acela nebunatic, mereu cu chef de joacă.
Pradă ușoară, ce trebuia să dispară din lumea capcanelor și a singurătății, am lăsat Dragostea să mi se cuibărească-n suflet. A doua zi, eram alt om.
La fel făcuse și cu tine. Ne-a luat pe amândoi prin surprindere, transformându-ne în niște ființe contrariate de tot ce simțeau, de tot ce doreau. Ne priveam tare stingheri… aveam mii de întrebări. Mai întâi, parcă ne-am fi urât, apoi, parcă ne-am fi omorât de drag.
Eram furioasă pe Dragoste. Trebuia să mă anunțe într-un fel, să-mi dea un semn, ceva! Dar nu, ea venise pe neașteptate, ca să-mi tulbure orice fărâmă de echilibru. Sosise fără preaviz, pe tăcute. Îmi doream înapoi tihna în care dormisem atâta timp.
Nu te voiam, nu te suportam!
Și tu mă urai. Pentru tine, eram cea mai neînsemnată ființă de pe planetă, iar dacă m-aș fi evaporat exact în clipa-n care ne întâlneam, ar fi fost perfect.
Cred că Dragostea ne privise mult timp înainte, amuzându-se pe seama noastră. Și mai târziu, când ne-am despărțit, poate chiar avusese de gând să te readucă în acea viață. A noastră. Probabil, de aceea ne-am și lăsat povestea neîncheiată.
Dragostea apare atunci când te aștepți mai puțin. Îți intră în casă fără să sune la ușă. Tot ea descuie zăvoarele ferecate ale inimii, dându-ți peste cap întregul univers. Liniștea, resemnarea cu care te obișnuiseși, amândouă dispar.
Dintr-o dată, te trezești o altă persoană, ai miliarde de întrebări și niciun răspuns, trăiești doar pentru clipa în care te vei revedea cu celălalt.
Dintr-o dată, nimic nu are sens. Sau sensul se înfiripă, dar numai când sunteți împreună.
De multe ori, vorbiți în gând, fiindcă nicunul nu îndrăznește să rupă tăcerea.
Până într-o zi, când balonul se sparge și toate întrebările nespuse capătă grai. Și culoare.
Da, iubirea vine pe neașteptate, iar tu trebuie să înveți să-i vorbești, să o accepți, să nu o gonești. Există multe tipuri de iubire, așa cum există și multe tipuri de suflete…”
Diana închide caietul. Tace. Se vede în trecut. Retrăiește amintirea aceea, gândind că mereu există o altă zi pentru toate; chiar și pentru ea! Apoi, adoarme. Pe neașteptate. La fel ca Dragostea…