Fracturi și Iluzii – Luntrea

Am scobit toată noaptea din trupul unui copac doborât o luntre, ca să-mi pot duce mai ușor acareturile Dincolo…

am așezat flori vii și moarte, frunze plânse de toamna îndelungată a vieții; un mielușel îmi cere îngăduință, dar e ortul meu, e jertfa pe care-o ofer ca să trec Dincolo…

și-am mai luat cu mine iubirea oamenilor care acum zac în morminte surpate, așteptând cuminți sa iasă în clipa de Apoi; o veche busolă învârtește nebună acele în toate direcțiile, e mai pierdută decât mine și mă umblă pe ape negre și tulburi, învolburate, din care răzbat țipetele celor respinși la poarta de Dincolo…

și ea a rătăcit drumul…

un corb își croncăne despărțirea pe umărul meu șubred, îmi țintuiesc ochii înlăcrimați către un răsărit nou, nu-mi mai întorc privirea în spate, spre un decor fumegând, lumea e moartă, moartea îmi suflă în ceafă, e pe urma mea și-mi atinge ușor coasta împrumutată din care am fost zămislită.

și ea își cere prețul…

am scobit toată noaptea din trupu-mi o luntre ca să mă ducă Dincolo…
dar Dincolo sunt eu, un pribeag umblător prin lumi de aici, de acolo, de nicăieri…

sursă foto: arhivă personală