Desculții sunt axa Raiului

Noi toți suntem ai drumului…

În spațiile și locurile înguste, există doar colțuri. Colțuri de lume, de stradă, de suflet.
Apoi, sunt amintirile care ocupă toate colțurile.
Lumea continuă să curgă, colțurile suferinde vor să-și amintească. Nu pentru că vor să retrăiască povestea, ci, fiindcă vor să vadă chipul retrăind. Însă, nimeni nu știe dacă amintirea lor vindecă răni sau dacă ele vor rămâne acolo, pentru totdeauna.
Colțurile descriu un spațiu cu o experiență inefabilă a pierderii. Timpurile și oamenii trec, amintirile pe care le strângem nu uită niciodată colțurile.
Rămân în uitarea timpului, nu în uitarea sufletului.
Spune Hector Abad Faciolins: „A-ți aminti, înseamnă a trece totul, din nou, prin suflet.”
Amintirile ne însoțesc, până devenim noi înșine amintiri în simetria unui colț al tăcerii. Urmăm pașii altora, de dinaintea noastră, până ajungem la ultimul cuvânt, din ultimul rând al timpului.
Noi toți suntem ai drumului. Și tremurăm în fața uitării. Iar amintirile, cu teamă de uitare, au o dorință de supraviețuire care nu poate fi ucisă.

În lățimea cerului e loc pentru orice, dar în dimensiunea sufletului?

Înaintea timpului nostru, au fost Ei, un etern prins în timp. Iar noi, am încolțit din Ei, putere primordială prin moștenire și suflet!
Timpul a venit, apoi, a trecut, și Ei au plecat. Știi cum? În liniște, de parcă sunetul s-ar fi stins.
Toate au propriul timp, pe care nu-l putem modifica. Nici pe cel al venirii, nici pe cel al plecării din timp, de aceea, rămânem cu cele ce rămân cu noi, în noi: cu amintirile care ne sunt încă în amintire.

„Copacul în floare trăiește din ceea ce a îngropat…”

Există ani care pun întrebări și ani care răspund.
Există o Vale a Plângerii, o Vale a Fluturilor, o Vale a celor desculți… Desculții sunt axa raiului, portrete calde, rupte de timp. Pentru un alt timp.
Există oameni care au schimbat timpul și care merită o poveste, deschisă ca o pereche de mâini, pentru părinții plecați într-o altă lume… Orfanitatea este dureroasă. Înseamnă spații goale. În ele, însă, căutăm pașii Lor, le cerem șoaptele, apoi, intrăm în noi, închizând ușa.
Există plecarea, plânsul și tăcerea… Realități ale sufletului, din care vrem să evadăm, ca să nu ne mai amintim că am pierdut, dar dacă astăzi, ai Noștri au devenit privighetori tăcute, nu le putem șterge locul pe Pământ. Acolo unde nu mai e nimeni de mult, în mod imperceptibil, blând, rămâne tăcerea cântecului, cum o spunea Francisco Luis Bernárdez: „Copacul în floare trăiește din ceea ce a îngropat.”

Durerea e un călău fără milă, care cutreieră minți și trupuri…

Durerea este intimidantă, titanică. Te poate încălzi, te poate arde, te poate transforma-n cenușă. E un călău fără milă, care cutreieră minți și trupuri.
În mijlocul unui mediu sufocant, al unui colaps emoțional, ne așezăm, plângem. Plânsul rămâne, într-un fel, un fundal pentru lucrurile care stârnesc sufletul. Și doare. Doare înăuntru, până în măduva sufletului. E un sentiment acut, repetitiv, ca protest, ca rugăciune, ca poruncă: suntem doar focuri care plâng!
Atunci, încercăm să îmblânzim durerea. Sau terminăm cu o renunțare.
Atunci, avem nevoie de singurătatea spațiului. De tăcere! Însă și tăcerea doare. Mult.
În acele momente, se înfiripă în noi un fel de traumă, care ne înfurie. O traumă din cauza căreia trebuie să tăcem, în timp ce-am vrea să țipăm, căci ea continuă să insiste și să insiste, în același timp, în gol, în întuneric.
Căutăm să ne mutăm din locul în care ne doare, schimbăm felul de a înțelege timpul, privim, ascultăm, iubim și învățăm absența. Numai că absența, ca ploaia, va cădea mereu, împreună cu amintirile celor care, pentru o vreme, ne-au fost alături, fiindcă, chiar și când au încetat să mai existe, Ei nu pot fi în altă parte decât „acolo”, între coperțile stacojii ale inimilor noastre. Și ne va fi mereu dor de Ei, de cei care au închis o ușă, pentru ultima oară.

Ceea ce începe în Cer, nu se termină pe Pământ…

Locuim într-un timp al plecărilor, al timpului care ne sună. Viața nu știe altceva decât mersul. Și ne supunem voinței pașilor ei.
Nelegată de Pământ sau de Cer, se deschide ca o fotografie care se extinde la nesfârșit. Doar timpul este înghețat și albastru, durere și liniște.
Când el și-a făcut treaba, ne unim lacrimile. Ne frângem. Ne tace lumea. Se închide cu toate zăvoarele.
Când viața a trecut înapoi, amintirile au trecut înainte.
Ochii în care vrem să ne mai uităm, au dispărut în lumea de ieri, însă ceea ce începe în Cer nu se termină pe Pământ…

sursa foto: pixabay