Fracturi și iluzii – Ritualul lecturii

Cărțile sunt melodii care se scriu cu mintea, uneori, cântate cu voce tare, alteori, murmurate într-o realitate paralelă, de care ești îngurgitat.
În liniște, parcurgi șiruri de litere care formează cuvinte căpătând un rost, un sens doar pentru tine, comunicându-ți idei independente de lumea care te înconjoară.

Am mai zis despre ritualul meu, când mă aștern pe citit, e comunicarea mea intimă cu personajele și cadrul deschis: mă retrag într-o cameră interioară, desfac cartea pe genunchi și timpul trece în compas cu interesul sau cu lipsa lui, depinzând de moment.

Îmi amintesc o scenă din filmul lui Winders, Cerul deasupra Berlinului, unde camera se plimbă prin sala de lectură a Staatsbibliothek, plină ochi de cititori, de investigatori, un furnicar sub lumina care pătrunde printre rafturile paralele.
În mijlocul lor, își face apariția un grup de îngeri, nevăzuți – firesc, pentru oameni -, fascinați de autenticul interes despre ceea ce găsesc între scoarțele cărților, curioși să înțeleagă acele gesturi pe care le adoptăm fiecare când citim: mâna sub bărbie, pumnul sprijinit în falcă, un stilou învârtit între degete…

Cititul este un act de conversație mută între tine și autorul ideilor, al personajelor, al acțiunii, un act pe care îl poți abandona după bunul plac, cu un simplu gest, acela de a muta ochii către lumea exterioară.

Și totuși, în imensitatea mărinimiei, ești primit din nou exact în același punct unde ai părăsit aura magică…

sursa foto: arhivă personală