Dansul salciei

Azi dăruiesc tuturor povestea trăită pe dansul salciei, un dans ce mi-a deschis o poartă către străbunii mei.
Îmi încep ritualul parfumându-mi camera cu tămâia cu aromă de trandafiri, adusă de la Sfântul Mormânt, fiindcă amintirile de azi sunt legate de drumul pavat cu pietre spre Zidul Plângerii. Un loc al dorințelor, care m-a marcat și pe care îl păstrez mereu în suflet, pentru că, odată, între două pietre ale acestui zid din Ierusalem, am pus un bilețel pe care scrisesem cu litere extrem de mici o mare dorință.
Aprind lumânări, în semn de mulțumire și recunoștință pentru tot ce sunt.
Îmi încep încălzirea cu noile dansuri dăruite; sunt asemenea mișcărilor aripilor de colibri, care parcă stau pe loc în timp ce zboară. Îmi plac enorm și mă pierd în ele timp de 15 minute, până simt pe coloana fiori de energie, iar în mâini, durerile amorțirii.
Îmi șoptesc mantra de suflet, ca să mă aliniez la muzica shamanică. Am ales-o intenționat; o simt ca pe-un cântec al Mamei Pământ.
Azi sunt pregătită să fac un dans al împământării. Să echilibrez energiile care mă trimit în spațiu în ultima perioadă. Trebuie să mă ancorez la Mama Gaia, la oameni și la misiunea mea terestră.
Ascult muzica, mișcându-mi brațele în jurul corpului, invoc spiritul salciei, rugându-o să mă primească la sânul ei. Curg ca energie direct în trunchiul său, apoi mă transform și eu într-o salcie. Tânără, cu crengi lungi până la pământ.
Vântu-mi adie printre ramuri, dându-mi o senzație de mângâiere atât de plăcută!
Ating pământul în mișcări de rotație, creând unde energetice ce strălucesc în bătaia soarelui. În mii de culori. Mă simt fericită, împlinită.
Peste mine, astrul fierbinte își aruncă divinele-i raze, pătrunzându-mă prin miile de vinișoare adunate în trunchiul cu striuri aurii: e seva divină ce alunecă prin ființa mea!
Din picioare îmi ies rădăcini asemănătoare crengilor, și ele străpung cu ușurință straturile pământului. Trec prin roci dure, prin argilă, prin pânze freatice, mergând mai departe, tot mai adânc, până ajung la inima Mamei Gaia. Acolo mă contopesc cu ea și-i dăruiesc seva aurie primită de la soare. Pulsând, inima sa o primește, dându-mi în schimb seva ei verde, care urcă spre ramurile și striurile rădăcinilor mele. Același drum, în sens invers: prin pânze freatice, prin straturi argiloase, prin roci de granit. Nimic nu le oprește până se reîntorc în trunchiul meu, aducând cu ele iubirea mamei și sângele-i verde.
Mă simt ”energizată”; dintr-o dată, încep să cresc. Devin un copac falnic, ramurile mi se înmulțesc, am mii de pui și mii de frunze. Sunt atât de mândră!
Îmi înalț capul către soare, ca să-i mulțumesc pentru darul primit.
Îmi îndrept ochii spre cer, dar nu văd cercul auriu, dătător de viață. Doar nori gri, denși, care acoperă orizontul. Mă îngrijorez. Unde e soarele meu? Crengile-mi multe și mari, trunchiul uriaș acum se mișcă haotic.
Un vânt puternic îmi spulberă frunzele, deșirându-mă în toate zările. Ce mi se-ntâmplă?
Mă simt smulsă din toate parțile, mă rog cerului sa-mi dea soarele înapoi, am nevoie de seva lui divină, mă rog Mamei Glia să mă ajute, să mă țină de ea.
Vântul îmi rupe crengile, mă îngenunchiază. Încerc disperată să mă ancorez, să-mi introduc rădăcinile în pământ, dar, vai!… peste ce dau?
Mii de oase… le pipăi cu vârfurile crengilor, simt o vibrație dureroasă. Încerc să mă retrag, ceva însă, mă ține lipită de acele oseminte.
Întreb încet: ”Cine sunteți?”
Deodată, îmi apar în față siluete cunoscute, strigându-mi că sunt străbunii mei umani…
În același timp strigă, nu-i înțeleg… de ce mă doare totul? Ce trebuie să știu?
Închid ochii, cer ghidare. Zgomotele se potolesc, dar simt… simt durerea fiecărui om care-a luptat să apere acest pământ, văd și simt crimele războiului… foamea copiilor… moartea animalelor… durerea pădurii…
Mama Gaia fumegă secată de seva-i verde, trupul îi este arid! Mă doare totul, simt totul… însăși seva mea se evaporă de atâta suferință… Ce pot face? Cum să ajut?
Lacrimi îmi picură din fiecare crenguță, îmi plâng amestecul de sevă, aurie și verde; sub trunchiul meu, lacrimile se adună într-un mic lac verde-auriu.
Plâng pentru oameni, plâng pentru animale, plâng pentru pădurea mea… în timp ce apele îmi cresc, mă scufund într-o mare durere. Devin un lac imens pierdut între cer și pământ, o punte între elemente de creație, un însuși element…
Simt cum din măruntaiele mele cresc noi rădăcini, le simt urcând ca nuferii la suprafață; din pântecele meu apar mici ființe… totul se transformă, oasele umane devin transparente și capătă energii de recreere. Totul repornește de la zero.
O lume nouă crește, cu ființe care-au primit iubirea pământului, cu oameni mai înțelepți.
Un nou început. Un nou ciclu.
Sunt și eu o energie ce dansează în razele soarelui! Și simt că trăiesc, fiindcă primesc un nou trup, cu o nouă conștiință. Mă unduiesc pe valuri de muzică. Devin conștientă de ceea ce mă înconjoară.
M-am întors în prezent, în aici, în acum. Mă doare totul, mă simt bătrână. Cu acest dans, am preluat ceva din conștiința ancestrală: conștientizarea greșelilor, înțelepciunea străbunilor și puterea Mamei de a se recrea!
Namaste!

sursă foto: pixabay