Întunericul din sufletul meu

Tocmai terminasem de spălat vasele și am dat să apuc unul din prospoapele atârnate în suportul din bucătărie. Era umed, așa că am hotărât subit să le schimb pe toate. La spălat cu ele! M-am aplecat și am deschis ușa dulapului din bucătărie de unde am ales alte trei prosoape. Așa îmi place, să avem trei. Unul pufos, pentru mâini, și alte două pentru șters vasele. În dulap am o colecție bogată de prosoape. Am nevoie de varietate în viața mea și asta se aplică inclusiv la prosoapele de bucătărie. Prin urmare, în dulap puteți găsi prosoape crem, cu o cusătură albă decorativă pe margine, prosoape roșii, prosoape cu dungi albe, negre și roșii, prosoape cu trandafiri în stil shabby-chic, prosoape mai groase și pufoase, roșii, prosoape groase și pufoase, negre, prosoape groase și pufoase, bej. V-ați prins, culorile predominante în bucătărie sunt roșu, alb, bej și negru. « Culoarea neagră? » ar întreba, surprinsă, mama. Da, culoarea neagră.

O bună perioadă din viața mea m-am ferit cât am putut de culoarea neagră. Eram intransigentă cand era vorba de negru. Mi se părea că întuneca fețele oamenilor, că le înlățuia lumina. Ajunsesem să nu mai pot purta culoarea neagră. Dacă purtam un sacou negru, trebuia musai să contrasteze cu o altă culoare: alb, galben muștar sau roșu. Să mă îmbrac exclusiv în negru, ieșea complet din discuție. Încet-încet, am început să elimin din garderobă toate cămașile negre, toate bluzele negre și toate tricourile negre. Apoi o lungă perioadă de timp am evitat să cumpăr încălțăminte de culoare neagră. Preferam cizmele de culoarea coniacului, gențile de culoarea coniacului, nuanțe de maro, bej și cărămiziu. Negrul era scos din ecuație.

Dar garderoba mea nu a fost de ajuns. Mi-am convins bărbatul că nu îi stătea bine cu cămăși și costume negre, drept pentru care și le-a eliminat și el din vestimentație. Ce nu face un bărbat ca să își țină nevasta fericită? Acum, drept vorbind, bleu-marin-ul îl prinde mai bine, pe când negrul îi dă o alură de rigiditate. Am batut-o la cap și pe mama, convingând-o să se ferească de culoarea neagră, deși uneori o prinde bine nuanța. Apoi am îndepărtat din casă toate decorațiunile care conțineau tonuri întunecate, de la căni de ceai, fețe de pernă decorative, feșe de masă negre sau gri închis, măsuța de cafea de la Ikea, neagră, scaunele negre din imitație de piele alese de soțul meu, de pe vremea când era burlac, lenjeria intimă neagră, manușile negre, până și mobila de sufragerie ce era maro-închis, cu tentă de negru.

Iar tot ceea ce odată era negru, am înlocuit cu mult alb sau crem și pe alocuri cu roșu și galben-muștar. Bun venit mobilă albă: masă de living-room albă, bibilotecă albă, mobilă de televizor albă, pat alb, etajere albe, noptiere albe, farfurii crem, căni de ceai alb-crem, centre de masă crem-bej și tot așa. Nu numai că declarasem război culorii negre, dar îl și câștigasem. Triumfătoare, îmi admiram deseori casa, în sfârșit iluminată de atâtea nuanțe deschise. Apartamentul în care locuim, deși prea întunecos pentru gustul și nevoile mele de lumină, părea în sfârsit mai luminos. Folosisem iluziile optice ca să aduc lumina în casă.

Numai că în sufletul meu era mult întuneric. Era un întuneric preluat și mostenit, un întuneric care nu era doar al meu, era un întuneric care îmi fusese dat și pe care îl preluasem de la cei ce veniseră pe lume înaintea mea. Și purtam cu mine acest întuneric, considerând că era TOT al meu. Era un întuneric cauzat de alții, la care se adăuga și un întuneric creat și menținut inconștient de mine, pe fondul întunericului moștenit. Pe dinafara păream bine, devenisem de-a lungul timpului o expertă în a-mi ascunde stările interioare dificile. Însă pe dinăuntru sufeream intens, iar soluția cea mai ușoară pentru a face față acestei suferințe interioare era să o evit. Era suferința copilului meu interior, ale cărui răni se manifestau. Iar eu, neștiind cum să gestionez durerea, încercam să o ignor pe cât de mult posibil, să mă prefac că nu există, afundându-mă în diverse activități, doar ca să îmi mut atenția în altă parte.

De cele mai multe ori, trucul acesta îmi reușea, însă suferința revenea mereu la suprafață. Așa că mă afundam în muncă sau în orice altă activitate, doar ca să uit de ceea ce mă durea. Inconștient, cred că asociam culoarea neagră cu suferința interioară care se exprima prin intense emoții negative, de care fugeam, căci  erau prea intense și prea greu de trăit. Îmi negam emoțiile și le reprimam, într-un efort de apărare. De altfel, negarea și reprimarea sunt câteva din mecanismele noastre psihice defensive, după cum ne spune psihologia.

Circumstanțele externe, dar și alegerile mele, au făcut ca la un moment dat să nu mai pot fugi din calea suferinței și întunericului meu interior. Pe fondul unei epuizări fizice și emoționale cronice, un burn-out sever, care m-a pus la pământ așa cum niciodată nu mi-aș fi putut imagina, m-am trezit față în față cu întunericul din mine. De data asta nu mai puteam fugi. Mă invadase complet. Privind acum în urmă, m-aș fi sfătuit să îmi spun: « Bine ai venit depresie! Ce ai venit să îmi comunici? Ce încerci să scoți la suprafață? Ce răni ignorate trebuie oblojite? Ce îmi aduci pozitiv?». Dar pe atunci, perspectiva depresiei nu avea nimic pozitv în ea.

Ce a urmat apoi e o poveste lungă, cu multă muncă de sine, terapie, introspectie si punere sub semnul întrebării, o adevarată remise en question, așa cum spun francofonii. Și de-a lungul timpului, am început să mă împrietenesc cu emoțiile negative, pe care am învățat să le accept ca pe niște simplii mesageri sau vizitatori. Nu îmi iese întotdeauna, căci nu e ușor să păstrezi distanța și să te privești cu detașare. De multe ori o poți da în bară. Important e, însă, ca după ce te calmezi, să conștientizezi ce nu a mers. 

Experiența asta m-a făcut să înțeleg că tristețea, inclusiv tristețea aceea profundă și intensă, poate aduce cu sine adevăruri și profunzime, conștientizare și o mai bună înțelegere de sine, dar și a lumii în care trăim.
În prezent nu mă mai feresc de culoarea neagră (sau de nuanțe închise la culoare), pentru că am integrat în mine tonurile ei și toate asocierile cu ea. Între timp, am cumpărat fețe de pernă gri-antracit și niște tabureți negri. Într-una dintre camere am inclus niște decorațiuni împletite cu paie negre și crem. Acum îmi place culoarea neagră și nuanțele de cenușiu, pe care aleg să le contrastez cu o culoare luminoasă. Pentru că ce ar fi lumina fără întuneric, și ce ar fi întunericul fără lumină?

Uneori, ca să ne apropiem mai mult de lumină, avem nevoie să ne acceptăm și să ne explorăm propriul întuneric.