7 succese personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții

A venit un nou an, unul care a tot fost așteptat. S-a încheiat altul, unul pe care mulți dintre noi am vrea de mult să-l fi uitat. Eu una încă nu sunt gata să-l dau uitării, pentru că, în pofida acestei crize planetare, au fost și lucruri bune. Iată-mă, prin urmare, reflectând cu un ceai verde alături, ronțăind ultimii biscuiți cu ghimbir făcuți de soțul meu pentru masa de Anul Nou, după rețetă englezească. Și, între cronțăieli dulci-iuți și sorbit prelung din infuzia a cărei căldura mă reconfortează, aleg să mă concentrez doar pe succesele avute. Nu de alta, dar nu vreau să stârnesc vocea critică interioară, mânată de perfecționism, ce deseori mă întristează. 

Dau o raită și printre status-urile postate pe una dintre puținele rețele sociale pe care le folosesc. Văd citate și fotografii ce exprimă speranța, dar și liste lungi, cu realizări bune pentru hrănit stima și afirmarea de sine. Dar nu cantitatea succeselor contează. Altfel am ajunge să alergăm precum hamsterii în roată, într-o cursă perpetuă pentru a bifa reușite de pe interminabila listă de obiective. Probabil de aceea e bine să luăm o pauză din când în când și să reflectăm unde am fost și unde am ajuns, înainte de a ne arunca către lista cu rezoluțiile pentru noul an. Și e bine să ne analizăm traiectoria cu blândețe, după care să ne felicităm.

Bravo pentru ce a mers! Bravo și pentru ce nu a mers! Bravo că „mergem înainte”, chiar dacă nu atât de repede precum dorim, chiar dacă ne mișcăm cu pași mici sau înceți. Avansăm, într-un fel sau altul, dupa puterile, capacitățile și circumstanțele fiecăruia. Iar în anul care s-a încheiat, toți am trăit, mai mult sau mai puțin, circumstanțe asemănătoare. Nu am fost în aceeași barcă, unii au avut bărci mai spațioase, iar alții s-au înghesuit în bărci de refugiu, dar măcar am înfruntat cu toții aceeași furtună, după puterile proprii.

Ajută să ne împărtășim bucuria și mândria realizărilor noastre cu ceilalți. Printr-un post, printr-un e-mail, printr-un articol. Bucuria se împărtășește. Și ceilalți fac la fel, însă, atenție, e o linie fină între a împărtăși bucuria și a transmite celorlalți  „uită-te la mine, sunt mai bine/bun(ă) decât tine.” Și hai să fim conștienți că rețelele sociale prezintă de obicei doar partea plină a paharului. Nu și partea goală. Vrem să părem fericiți, încununați cu succese. Vrem să fim plăcuți, acceptați, iar unii dintre noi, chiar și adulați. 

Tristețea și suferința nu aduc like-uri și pălesc în fața citatelor cu mesaje pozitive, fotografiilor și filmulețelor cu pisici și căței sau selfies cu zâmbete până la urechi. Îmi plac mesajele pozitive, dacă sunt valide. Dar consemn și faptul că în societatea noastră, și mai ales în mediul online, a devenit aproape o „datorie” să ne afișăm fericiți, căci „fericirea e o alegere”, după cum spune sigur un citat. 

Încep să aștern lista realizărilor mele și constat că ele au fost cu precădere imateriale, dar cu consecințe vizibile asupra calității vieții mele, și aici includ și sănătatea mea. Iar din această listă, sunt câteva pe care vreau să le împărtășesc cu voi, tocmai pentru că mi-au îmbunătățit calitatea vieții. Și cine știe, poate citind lista aceasta, cineva va descoperi alternative la dificultăți care momentan par insurmontabile. 

1. – Comparativ cu 2019, în 2020 am dormit mai bine, deși m-am confruntat cu episoade de insomnii repetate. Am suferit ani la rând de insomnie cronică (între 15 și 18 insomnii pe lună), însă anul trecut am dormit relativ bine, comparativ cu anii precedenți. Nu a fost însă cazul multora dintre noi. În urma unui studiu realizat de Vrije Universiteit Brussel și de Laboratorul de Somn din cadrul spitalului Brugmann, numărul de insomnii înregistrate în prima carantină din pandemie s-a triplat. Și nu e de mirare, deoarece stresul, anxietatea și stările depresive perturbă somnul.

Ajunsesem să mă cred damnată pe viață în privința aceasta. Mă credeam incapabilă să mai pot dormi precum o făceau ceilalți și nu știam că existau și alte soluții în afara somniferelor prescrise de doctorii generaliști, pastile care se dovedeau ineficiente pentru mine și care mă plonjau într-un somnambulism depresiv în timpul zilei. După ce ajunsesem să încerc numeroase remedii și tehnici pentru a-mi îmbunătăți calitatea somnului, chiar atunci când îmi pierdusem complet orice speranță de a reveni la nopți cât de cât normale, am aflat din întâmplare că există o soluție nemedicamentoasă pentru insomnia cronică – și anume: terapia cognitiv comportamentală pentru insomnia cronică, desfășurată în grup sau individual. Terapia include și un antrenament de somn personalizat, care, paradoxal, te privează inițial de somn. 

Dacă ați dezvoltat o insomnie cronică în timpul acestei pandemii, pe fond de anxietate și izolare socială, vă asigur că există alternative. Laboratoarele de somn de la spitalul Eramus și spitalul Brugmann propun analiza somnului și terapii cognitiv comportamentale pentru insomnia cronică. Există, cu siguranță, și alte clinici și spitale care oferă o abordare similară. În Belgia, terapia și antrenamentul de somn sunt suportate de asigurarea de sănătate. Personal, recomand varianta terapiei în grup, programul fiind destul de dificil de pus în practică la început. Inițial, metoda ne privează de somn, pentru a ne dezamorsa vechiul ritm nesănătos de somn, ce a fost creat pentru a face față insomniei. Iar dacă programul este urmat ca parte dintr-un grup, sprijinul grupului este de un real ajutor. E normal să avem din când în când insomnii. Nu e normal însă să fie repetate pe o perioadă lungă de timp și să ne împiedice să funcționăm.

2. – Anul 2020 a fost anul în care am râs cel mai mult și asta chiar dacă nu am avut prea multe motive care să mă facă să râd. Pentru mulți dintre noi, anul trecut a fost un an în care a primat anxietatea, atacurile de panică, depresia, frustrarea, iritabilitatea și incertitudinea. Și deși toate acestea au făcut parte și din cotidianul meu, în 2020 am o reușit o performanță total neobișnuită. Am râs mai mult decât am râs în ultimii șapte ani. În pofida pandemiei, în pofida izolării sociale, am reușit să râd mult mai mult și mult mai des, și asta fără a viziona comedii non-stop. Am reușit să râd printr-o tehnică simplă, care ne înbunătățește starea de bine. Se numește yoga prin râs și vine din India. Când în toamna anului 2019 am urmat o formare de instructor de yoga prin râs, numită și laughter yoga (EN) sau yoga du rire (FR), nu vedeam prea multe perspective. M-am specializat dintr-un simplu imbold. La vremea respectivă nu eram conștientă de importanța râsului asupra sănătății noastre fizice și psihice.

În plus, fusesem educată să fiu serioasă. Râsul era asociat futilității și prostiei, iar seriozitatea era asociată doar cu lucrurile importante. Nu știam la vremea aceea că râsul este în primul rând un act fizic și că, de fapt, este foarte ușor să râdem fără motiv. Creierul nu face diferența între un râs prefăcut și un râs adevărat. Nu știam nici că practica intenționată a râsului ar putea să îmi fie, nu doar mie, dar și altora un fel de protecție anti-depresie, anti-anxietate sau anti-riscurilor cauzate de izolarea socială. Începând din prima carantină, am început să organizez ședinte de laughter yoga, întâi cu familia și prietenii, apoi cu publicul larg. Și, începând cu prima perioadă de carantină, din primăvara trecută, ofer o parte din timpul meu persoanelor care vor să râdă mai mult și mai des pentru bunăstarea lor interioară.

3 – Mi s-au îmbunătățit capacitățile cognitive precum concentrarea pe o sarcină de făcut și memoria pe termen scurt. Confruntată cu un burn-out, afecțiune definită ca o stare de epuizare fizică, cognitivă și emoțională, cauzată de stresul cronic, am experimentat multe tehnici și terapii în încercarea de a mă vindeca. Pe lângă psihoterapiile de rigoare, am explorat meditația mindfulness, yoga, hipnoză, tehnici psiho-corporale, uleiuri esențiale, reflexologie și numeroase alte abordări, dar practica neurofeedback-ului dinamic a dat cele mai bune rezultate în ameliorarea capacităților cognitive. În ciuda numelui cu tentă științifică și neabordabilă, neurofeedback-ul dinamic este un simplu antrenament cerebral, agreabil și fără durere, care ajută creierul să funcționeze mai optim, învățându-l printr-un semnal auditiv să funcționeze mai bine pe frecvențele bune.

În burn-out, dar și în alte afecțiuni legate de stres, la nivel cognitiv pot apărea goluri de memorie, dificultăți de exprimare, incapacitate de concentrare, tulburări de atenție, oboseală cognitivă și degradarea memoriei de scurtă durată. Deși odihna este primordială în aceste cazuri, recuperarea capacităților cognitive și reducerea oboselii cognitive, de cele mai multe ori, ia foarte mult timp, de la luni până la ani. În schimb, practica antrenamentului de neurofeedback dinamic poate grăbi procesul de refacere, ajutând creierul să se mai calmeze, să învețe să răspundă mai adecvat, crescându-i capacitatea de atenție.

4 – M-am plimbat în natură aproape în fiecare săptămână. E un obicei pe care am început să îl cultiv deja cu un an în urmă, când am descoperit beneficiile naturii asupra bună-stării mele fizice și psihice. Iar în timp ce mă plimbam, deseori mă întrebam cum de am trăit eu atâția ani în Bruxelles fără a merge în păduri sau parcuri aflate la o aruncătură de băț. Dacă aș fi știut cât de bine îmi face plimbatul în natură, înconjurataă de copaci, ascultând zgomotul pădurii și privind verdele, copacii, pământul, cerul și uneori apa. Viața la oraș, cu ritmul ei accelerat, mereu presați de timp, ne deconectează de noi înșine. În trecut, preferam să dau o raită prin magazine, decât să fac o plimbare în natură. Sau petreceam timp în online, comandând articole de care nu aveam neapărat nevoie.

În schimb, aveam nevoie de dopamina produsă de procesul căutarii și găsirii unui articol care îmi plăcea. Iar la final aveam un rezultat palpabil – articolele cumpărate sau livrate. Obțineam astfel un rezultat finit și măsurabil. Fusesem învățată că orice acțiune trebuia să aibă un rezultat, altfel era lipsit de importanță și un timp pierdut. Concentrată mereu pe căutarea frecventă a rezultatului, am pierdut din vedere că acțiunile fără un scop anume ne pot fi infinit mai valoroase și mai benefice decât cele cu rezultat măsurabil. Plimbatul în padure îmi părea odată un timp mort, în care nu produceam nimic, până când am descoperit că pădurea și natura în general sunt niște resurse inestimabile pentru echilibrul nostru interior.

5 – Am terminat primul ciclu de formare în life-coaching și am început un al doilea, ceea ce mi-a permis și îmi permite să îmi dezvolt competențele de acompaniere individuală. Scopul final nu este ascensiunea mea personală (atitudinea unui coach presupune umilitate, empatie, curiozitate și multă umanitate), ci să vin în sprijinul celuilalt, să-l ajut să-și dezvolte potențialul și autonomia, prin prezență, introspecție, chestionare și parteneriat. Cum mi-au îmbunătățit calitatea vieții aceste formări profesionale? Ei bine, prin simplul fapt că învăț ceva nou, că explorez un domeniu care mă pasionează, pentru faptul că îmi dezvolt noi aptitudini, menite să sprijine alți oameni. Iar toate acestea îmi aduc satisfacție, entuziasm și bucurie.  

6 – M-am antrenat să alerg 5 kilometri. Înainte acest obiectiv era de domeniul fantasticului. Eu, care în ultimii ani oboseam de cele mai multe ori la mijlocul zilei și aveam nevoie de multă odihnă, să ajung să alerg 5 kilometri? Ei bine, da. O vreme n-am crezut că e posibil, iar ceea ce m-a motivat a fost faptul de-al ajuta pe soțul meu. Alergător pasionat, la un moment dat s-a găsit în incapacitatea de a mai alerga, din cauza unor dureri de tendoane pentru care nu se găseau leac. De la maraton, a trecut la repaus și frustrare. După o perioadă lungă de odihnă, în care a încercat să se recupereze fără prea mult succes, văzându-l descurajat, i-am propus să se antrenaze ca și cum ar fi fost un începator. În loc să se forțeze să atingă nivelul de perfomanță din trecut, i-am propus să o ia de la zero, cu mine alături. El urma să se antreneze pe el, dar și pe mine, care porneam de la zero. Între timp, am făcut progrese amândoi. Acum, în zilele mele bune, pot alerga cu ușurință 5000 de metri. Nu îmi iese intotdeauna și nici nu îmi doresc asta. Îmi doresc pur și simplu să continui să alerg, în ritmul meu, după capacitățile mele, pentru bună-starea mea fizică si psihică.

7 – Am pictat, fără motiv, fără obiectiv, din pură plăcere. A ieșit spontaneitate, creație și bună-stare. La unul din cursurile de gestionare a stresului la care am participat în trecut am învățat că avem nevoie să includem în cotidianul nostru acțiuni pe care să le facem din pură plăcere, fără presiunea de a obține un anumit rezultat sau un anumit nivel de performanță. Pictura este pentru mine una dintre aceste acțiuni, pentru că pictez intuitiv, lăsându-mă ghidată de instinct și emoții. Eu nu „știu” să pictez. Eu pur și simplu pictez. Nu știu dacă o fac bine sau nu. Important e să îmi placă mie, și nu doar rezultatul final, ci mai ales procesul în sine. 

„La ce îți folosește pictura?” mă observ uneori gândind. E vocea critică a părinților mei, care nu asociau pictura cu o viață de succes. E o voce pe care am integrat-o atât de bine, încât uneori o confund cu vocea mea. Pictura e practică multă, timp dedicat, investiție în vopselele, pânze și alte materiale. În plus, studiul picturii nu îți oferă nicio garanție de job, de pâine pe masă și de acoperiș deasupra capului. De multe ori, pictura nu este apreciată și nici înțeleasă, iar critici se găsesc la tot pasul. Și, cu toate acestea, pictura face mai bine sufletului decât orice haină de marcă, decât orice cină la restaurant de X stele, decât orice pereche de pantofi cu talpă roșie sau decât orice fotografie cu mii de like-uri pe rețelele sociale.

Uneori, călătoria contează mai mult decât destinația.

Citește și Întunericul din sufletul meu.