Juste le Ciel – mai mult decât o expoziție de artă

Amplasată în Saint Gilles, rue de l’Hôtel des Monnaies 107, Pierre Papier Ciseaux este o asociație culturală independentă, creată de Valérie Provost, psiholog, artist plastic și art-terapeut, care-și desfășoară activitatea într-un spațiu destinat consultațiilor, vernisajelor, atelierelor și stagiilor creative. Un soi de tărâm salvator, aparent miniatural, învăluit, însă, într-o surprinzătoare magie, gata să transforme întunericul și umbrele în raze de lumină și stropi de curcubeu. Fiindcă aici, cum avea să-mi mărturisească Valérie, iraționalele culpe, traumele afective, alunecările în prelungi stări confuzionale – cu toate, reale maladii ale Eu-lui conștient sau inconștient -, se remodelează prin intermediul artei și al conversațiilor cathartice, până devin transparente siluete ale trecutului.

Și chiar dacă munca terapeutului, uneori, eforturile pacienților, alteori, în anumite situații și una, și celelalte, întâmpină dificultăți greu de descifrat, se continuă lupta pentru atingerea a două importante obiective: redobândirea încrederii în sine și armonizarea raportului persoană-societate. Obiective abordate cu arta condeiului, cu măiestria pensulelor și a vopselelor, brodând cu acul și cu firul colorat, lucrând pânza, hârtia și multe alte soiuri de materiale reciclabile, respectând ființa umană și mediul înconjurător.
Juste le Ciel descrie o expoziție colectivă, care prezintă lucrări de Haleh Chinikar, Mélanie Patris, Raluca Petricel (contribuitor al revistei Timpul Bruxelles), alături de proiecte artistice semnate de Florence A.L. Klein și Valérie Provost, o expoziție deschisă publicului până pe 13 noiembrie, în fiecare duminică între 11:00 și 13:00.

-Relaționarea interpersonală reprezintă un factor social extrem de important în zilele noastre – mi-a zis Valérie -, căci, în ciuda faptului că suntem atât de mulți pe planetă, omul, ca parte individual-distinctă, tinde să se simtă tot mai singur, mai izolat, mai abandonat de semenii săi. În special, atunci când trece prin momente care-i complică și mai profund existența: accidente, violențe domestice, insatisfacții profesionale, decesul persoanelor dragi, divorțul, pierderea locului de muncă sau maladii precum Sindromul Burnout și depresia, o serie de traume pe care nu reușește să le stăpânească fără sprijinul unui specialist. Iar terapia prin artă îl ajută să se elibereze, să-și exteriorizeze durerile și neputința, exprimându-și-le altfel decât în forma spovedaniilor de confesional. Din când în când, în afara consultațiilor oferite în acest spațiu pacienților cu nevoi speciale, organizez expoziții tematice. Mai întâi, mă gândesc îndelung la un subiect, apoi, încerc să iau legătura cu artiști despre care știu că ar putea să se implice într-un asemenea proiect. Deseori, evenimentele mele includ ateliere creative sau întâlniri dedicate terapiei prin artă. Primele, pentru adulți, adolescenți și copii, cele din urmă, doar pentru adulți.

-Mi-ai spus că asociația ta este una privată; asta înseamnă că nu primești niciun ajutor financiar din partea statului?
-Exact. Funcționez în regim de autonomie integrală. Nu suntem un asbl, ci, cum ai amintit-o, o asociație privată care se descurcă cu propriile resurse, stagiile și atelierele oferite de noi, chiar în cadrul tematicii actuale – arta cuvântului, scrierea epistolară, artele plastice, art-terapia -, însemnând multă muncă din partea mea. Totuși, am ales să fac acest lucru și să merg înainte indiferent de eforturi, oferindu-mi ajutorul la prețuri simbolice și bucurându-mă de satisfacția rezultatelor obținute.

-Raluca Petricel, contribuitor al revistei noastre, artist plastic, autor de poezie, azi, expozant cu câteva lucrări în cadrul celei de-a șaptea ediții a evenimentului tematic organizat de Valérie, mă bucur tare mult că, după mai bine de un an de colaborare cu Timpul Bruxelles, avem ocazia să ne cunoaștem personal. Din ce se observă, lucrările expuse în atelierul lui Valérie Provost sunt executate pe pânză, una dintre ele, cu o tehnică specială, în memoria unei ființe dragi. Înainte de a-mi vorbi despre simbolistica și despre modul în care ai conceput această deosebită creație, despre stilurile și despre subiectele abordate în tot ce-ai realizat până în prezent, te rog să-mi spui câteva cuvinte legate de pasiunea pentru culoare și pensoane. E o descoperire odată ajunsă în Belgia? Sau ai venit cu ea din România?
-E o pasiune născută pe la 14 ani, în România – locuiesc în Belgia din 2001 -, când am primit în dar prima cutie cu vopsele în ulei. Sincer, pe-atunci, nici nu știam cum s-ar fi folosit, apoi, încet-încet, am experimentat jocul micului pictor pe carton, fiindcă-mi părea și mai ușor, și mai la îndemână. Vorbind despre pensoane și culori, nu mi-am transformat, chiar de la început, pasiunea într-o meserie – 15 ani am fost controlor de trafic -, totuși, în prezent, sprijinită și de soțul meu, trăiesc din ceea ce creez. La nivel artistic, însă, nu am rămas doar o persoană cu o mare pasiune pentru artele plastice, iar când am decis să-mi construiesc un astfel de viitor, mi-am zis că trebuie să-mi completez și studiile în acest domeniu: trei ani, am frecventat cursurile de pictură din cadrul Școlii Superioare de Artă și Imagini Le 75, urmate de un master în pictură la Art au Carré – Mons.

-Ne întoarcem la lucrarea ta principală? Ochiul nu-mi percepe nicio umbră de acuarele, uleiuri sau carton, iar tehnica mi-a stârnit curiozitatea. E, oare, una care te reprezintă ca artist plastic?
-Nicidecum. Îmi place la nebunie să combin tehnicile… de aceea, nu am una particulară, care să mă reprezinte în mod deosebit, cum ai spus-o tu, fiindcă nici realitatea nu oferă o unică perspectivă, ci, o multitudine. În lucrarea aceasta, însă, am folosit-o pe cea numită Cyanotype, un procedeu destul de vechi, specific lucrului cu fotografiile, descoperit în 1842 de Sir John Herschel, om de știință, și folosit în premieră de botanista Anna Atkins, autoare a celei dintâi cărți care a inclus imagini fotografice. Eu am aflat despre acest procedeu cât studiam la TAMAT – Muzeul de tapiserie și de arte textile din Tournai, unde obținusem o bursă. Acolo, timp de un an, m-am gândit cum aș putea să transpun, la nivel artistic, dispariția tatălui meu, care m-a părăsit la o vârstă fragedă și care, ca părinte, a însemnat foarte mult pentru mine. Tehnic vorbind, Cyanotype-ul presupune, în cazul lucrării expuse, transferul unei fotografii de-a tatălui meu pe pânză, folosind un specific proces chimic, pe bază de fericianura de potasiu, citrat feric de amoniu, apă și o lampă UV. Ca efect, în cuvinte simple, pozitivul instantaneului devine negativ, iar negativul, pozitiv.

-Ia mult timp crearea unei asemenea lucrări? Fiindcă nu știu dacă mi se pare sau dacă este chiar o procedură meticuloasă.
-E destul de meticuloasă. Mie mi-a luat trei luni. Numai pasul supunerii unui petec de pânză la lampa UV durează 5,10 sau mai multe minute, în funcție de intensitatea imaginii pe care o dorești. În lucrarea de față nu am unit decât 65 asemenea fragmente, dar am imprimat mult mai multe. Apoi, după cum observi, imaginea obținută nu este uniformă în toate cadrele, ceea ce implică, din nou, atenție și un ochi bun, care să simtă când trebuie încetinită procedura de imprimare, pentru că, prin modul de a uni diferitele bucăți de pânză, am căutat să redau „comportamentul” amintirilor. Păstrată mai în profunzimile memoriei sau mai la suprafață, și cea a tatei se pierde în timp, câte puțin, până dispare… În realitate, niciodată nu va șterge în întregime, fiindcă, așa cum o spun și în poezia care-mi însoțește proiectul, din când în când, de-acolo din adâncuri, reapare, ca prin ceață.

-Înțeleg că, până la urmă, lucrarea ta este una contemplativă, centrată pe semnificația mistică a timpului, nu pe rătăcirea evocărilor în sine, fiindcă, așa cum ai ales să unești cele 65 fragmente, de la cele cu o cromatică puternică, de impact, la cele aproape șterse, memoria îți va custodi mereu momentele cu tata… Până în ziua în care, însă, și timpul tău va deveni o amintire.
-Da. Amintirile se nasc și trăiesc împreună cu noi, apoi, se estompează, se confundă cu altele mai vii, se risipesc prin memorie, dar, cu adevărat, nu se pierd niciodată.
Ce vreau să mai menționez, este că originalitatea lucrării a fost dată și de apartenența materialului imprimat, bucățile nefiind simple petice, ci, părți din diferite pânzeturi rămase de la bunicii mei sau din articole vestimentare primite de la prieteni – în principal, cămăși care au aparținut părinților lor, plecați și ei, de ceva vreme, în Lumea celor drepți. Iar, cum expoziția este una centrată pe tema cerului, eu am ales să folosesc atât nuanțele de albastru, specifice acestuia, cât amintirea tatălui meu, urcat, acolo Sus.

-Despre celelalte lucrări expuse azi, ce-mi poți spune?
-Participarea la Juste le Ciel mă include și ca autor al unei opere colective epistolare. Una care urmărește, de asemenea, un mod special de lucru: odată fixată tematica, Valérie a trimis fiecărui artist în parte, prin poștă, un „petec de cer”, o bucată de material textil, cu recomandarea de a-l broda, în stil epistolar. Eu am avut două asemenea lucrări: cea a reprezentării zodiei Berbecului, pe materialul primit de la ea, și încă una, personală, fiindcă Valérie m-a rugat să-i trimit o epistolă care să simbolizeze bucata mea de Cer. Astfel, i-am propus o altă lucrare de Cyanotype, pe mătase, lucrată cu o fotografie de pe vremea când aveam 18 ani. Proiectul colectiv a implicat zeci de persoane, însă, cum în 60 de metri pătrați nu puteau să încapă toate lucrările, Valérie a fost nevoită să facă o selecție.

-Fiindcă, în ultima vreme, am cunoscut și artiști plastici moderni foarte atenți să-și personalizeze munca folosind diverse strategii de „ordonare lucidă” a tematicilor abordate, am să închei cu o întrebare legată de modul în care îți transpui tu ideile pe pânză: când lucrezi, preferi să aplici mai mult partea rațională – distincție și armonie cromatică, dimensiuni prestabilite, subiecte studiate în detaliu, scheme specifice planarității lineare sau celei intersectate -, un amestec rațional-afectiv sau emoție și… atât?
-Lucrez, pur și simplu, numai cu sufletul, fiindcă, așa cum își exprima punctul de vedere Valérie, ca art-terapeut, și eu am emoții pe care, vrând-nevrând, ființa mi le păstrează; emoții trăite în copilărie, pe care, apoi, din diferite motive, le-am închis atât de profund, atât de strâns, încât, deși, uneori, pare să le fi uitat, la un moment dat, cer să fie descătușate. Iar eu, prin ceea ce fac, le permit să iasă la lumină, eliberându-mă, astfel, și pe mine. Nu e mereu ușor să scap de ele, nu e ușor nici să termin o lucrare doar fiindcă simt nevoia să transpun pe pânză câteva crâmpeie reprimate în trecut, însă, nu renunț. O lună, două, trei, las emoția să se aștearnă amprentă cu amprentă, în ritmul ei, fără să-i forțez limitele, fără să arunc la gunoi ce consider că nu s-a finalizat așa cum îmi propusesem inițial. Un sfat primit de la profesorii cu care am studiat: nicio lucrare nu trebuie distrusă sau abandonată într-un coș, dacă nu știm cum să o continuăm. Trebuie doar pusă la păstrare; fiindcă ea însăși, într-o zi, ne va indica modul în care dorește să fie finalizată, scoțând la lumină mesajul de suflet al creatorului său.

sursă foto: Daniel Mustea, editor de imagine Timpul Bruxelles