Legenda Mândrei

Povestea mea se petrece în Transilvania: ținutul de dincolo de pădure.
În vremuri îndepărtate, pădurile Carpaților erau profunde, locuite doar de fiare sălbatice, și puțini oameni se încumetau să le traverseze.
Povestea mea se petrece într-un sat de dincolo de pădure. Un sat așezat cuminte între dealurile transilvane.
Acolo, se spune că locuia o fată nespus de frumoasă. Mult mai fermecǎtoare chiar și decât domnițele din cetatea Sibiului.
Fetei îi plăcea să meargă la salba de lacuri din vecinătatea satului. Acolo-și putea admira chipul în oglinda apei.
Veneau flǎcǎii din cetatea Sibiului, chiar din toată Transilvania, sǎ o admire. Îi aduceau daruri, pe care fata le accepta în semn de respect, însă, nimic mai mult.
Fata se mulţumea cu imaginea ei reflectată în apele lacurilor.
Și tot mai mulți pretendenți veneau la Mândra. Așa au numit-o atunci. Acum a rămas doar numele satului: Mândra…
Au trecut luni de zile. Fata era din ce în ce mai frumoasǎ, dar şi din ce în ce mai distantǎ.
Vizitele chipeşilor voinici au început sǎ se rǎreascǎ. Dar fata era fericită. Dacă avea vreo nelinişte, se uita în oglinda lacului, și imaginea reflectată îi umplea sufletul de bucurie.
Într-o zi însǎ, i se pǎru fetei cǎ licǎrirea ochilor ei nu mai era la fel. Dar s-a gândit cǎ apa lacului se tulburase, probabil.
Într-altǎ zi, roşul buzelor și al obrajilor i s-a părut palid, dar poate era doar o zi înnoratǎ, și apa lacului nu mai era la fel de limpede…
Anii treceau, fata era încă nespus de frumoasă, dar parcă apele lacurilor se tulburau din ce în ce mai des. Fata simțea o nelinişte. Se temea sǎ mai meargǎ la lacuri. Și simțea o chemare. O chemare spre alte meleaguri. O chemare spre pădurile profunde ale Carpaților.
Își urmǎ chemarea. Drumul era lung până la munte. Fata a traversat cetatea Sibiului și multe alte sate. Pe oriunde trecea, oamenii se opreau din drum să o privească. Frumusețea ei nu mai era la fel de sclipitoare, dar avea o blândețe de neuitat.
Și-acum mai povestesc bătrânii, din spusele bunicilor lor, cât de fermecǎtoare era.
Fata își continuǎ drumul, neclintită, până ajunse în pădure. Mestecenii falnici, fagii seculari și semeţii brazi o primirǎ, cu crengile întinse, în împărăția lor.
Spre searǎ, fata îşi făcea un culcuş, în scorbura unui copac. Se odihnea, și a doua zi pornea din nou la drum, pe căi întortocheate, spre inima pădurii. Câteodatǎ, se auzeau pași în apropiere.
Noaptea i se părea că aude chiar bǎtǎile inimii sau respirația cuiva… Ale cui? Când deschidea ochii, nu vedea pe nimeni.
Nu-i era fricǎ de animalele pădurii. Dimpotrivǎ, își dorea o prezenţǎ cât de micǎ, un animal pe care sa-l poatǎ mângâia, un suflet căruia să-i poată vorbi. Pe oricine. Dar nimeni nu se apropia.
Viețuitoarele pădurii nu erau obișnuite cu prezența oamenilor, și se temeau de ea. Singurǎtatea era din ce în ce mai greu de suportat. Fata, care ani la rând se mulțumise doar cu sine, implora acum compania oricui… În zadar. În pădure, nu mai era nimeni care sǎ o vadǎ sau sǎ o audǎ.
De ceva timp, zǎrise o veveriţǎ printre copaci. Ce mult şi-ar fi dorit sǎ-i devinǎ prietenǎ! Îi dǎruia nuci şi alune culese din pǎdure. Veveriţa le primea, probabil mulţumea în felul ei, apoi, dispǎrea imediat.
Atunci, fata s-a gândit sǎ o ademeneascǎ cu un cântec. Cel mai frumos şi cel mai duios pe care îl ştia. Dar veveriţa nu îndrǎznea sǎ se apropie. În schimb, au venit pǎsǎrile cerului. S-au apropiat timid, au ascultat-o, şi chiar au încercat sǎ cânte şi ele. Trilurile lor s-au amestecat într-o simfonie despre care şi acum mai povestesc pǎdurarii. Fata a învǎţat de la pǎsǎri, şi pǎsǎrile de la ea. Pǎdurea rǎsuna, animalele se opreau fermecate.
Se spune chiar cǎ fata le-a învǎţat pe pǎsǎri cele mai frumoase melodii ale oamenilor, iar pǎsǎrile au învǎţat-o pe ea sǎ zboare. De-acolo, de sus, toate se vedeau altfel. Pǎdurile dense pǎreau doar pete de culoare, de un verde profund.
Lacurile de la Mândra, vǎzute de sus, erau ca nişte ochi îndreptaţi cǎtre cer. Satul, cu casele lui colorate, pǎrea un mic covor multicolor. Era atât de frumos acolo sus, încât fata nu s-a mai întors pe Pǎmânt.
Acolo sus, a învǎţat cǎ, de fapt, realitatea poate fi diferitǎ de ceea ce vedem zi de zi. Depinde din ce unghi o priveşti. Pentru unii, poate pǎrea coloratǎ şi plinǎ de promisiuni, pentru alţii, cenuşie şi plicticoasǎ.
Vǎzutǎ de sus, lumea oamenilor e mult mai atrǎgǎtoare. Micile defecte sau imperfecțiuni nu se mai vǎd. Totul se transformǎ în pete de culoare. Dar trebuie sǎ ştim sǎ iubim culorile.
De atunci, mândrenii se întrec sǎ-şi vopseascǎ casele în culori pastelate.
De atunci, flori colorate le împodobesc mereu grǎdinile.
Se spune cǎ, printre pǎsǎri, este şi acum una mai mǎiastrǎ decât toate celelalte. Ea vine şi cântǎ peste tot unde gǎseşte frumuseţe si veselie. Voi aţi zǎrit-o vreodată?