Călător prin țara mea (1)

Ceasul sună dis-de-dimineață. Ploaia acoperă Bucureștiul de aproape o săptămână. Vineri seară… plouă! Mergând spre teatru, mă opresc să iau un suc… plouă neîncetat! Nu știam dacă să îmi pară rău sau nu că a doua zi trebuia să pornesc la drum, dar voiam ca odată cu plecarea mea prin țară, să plece și ploaia. Doar că ea nu se lăsa stinsă. Nimic oprea această jelanie a cerului.
De renunțat la excursie, nici gând!
”O vacanță prin ploaie e… ceva altfel. Va fi altfel!” îmi zic, încercând să mă motivez să nu mă las pradă deznădejdii.
Uneori, la vremuri tulburi și stările pot fi tulburi… Soarele parcă părăsise cerul, era departe, se lăsa așteptat.
Dimineață ne trezim cu aceiași stropi bătându-ne în geam. Ajungem în Piața Constituției, unde ne aștepta autocarul. Acolo unde dorința se sfârșea și începea călătoria.
Prima zi, din sejurul de trei, avea să fie plină de minunate peisaje ascunse de soare, mulți km și tot atâtea povești.
Pornim! Pe DN1, la km 86 se vede o biserică pierdută-n mijlocul unui câmp; e Biserica Călătorului. După ea, în localitatea Bănești, aproape de Câmpina, se află monumentul ridicat în memoria lui Aurel Vlaicu, inginerul pilot născut pe 19 noiembrie 1882 și mort pe 13 septembrie 1913. În ziua aceea, încercând să traverseze Carpații, inventatorul decolează din București, cu avionul Vlaicu II, aterizează mai întâi la Ploiești, fără probleme, apoi își continuă drumul, însă în dreptul localității Bănești se prăbușește pierzându-și viața.
In memoria lui, în fiecare an la monument au loc două evenimente: unul de Ziua Aviației, sărbătorită pe 20 iulie, al doilea pe 13 septembrie, când s-a produs accidentul.
Drumul nostru merge mai departe! Biserica Călătorului și monumentul lui Aurel Vlaicu rămân în urmă, ca o lacrimă a timpului pe care nimeni nu o poate șterge; doar liniștea și clipa de ieri vin să ne aducă aminte că… a fost odată.
Ne îndreptăm spre lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic unde se acumulează apa în urma precipitațiilor sau a zăpezii topite, situat în masivul Ciumatu, din județul Harghita, aproape de Tușnad.
Autocarul parchează la vreo 900 de m de lac. Coborâm prin ploaia rece, unii cu pelerine, alții cu umbrele; fiecare cu ce are. Frigul îi învăluie pe cei sensibili la adierea vântului, însă pelerina pare să-l gonească.
Lacul se află la o altitudine de 845 m, are o lungime de 620 m și o adâncime de 7 m, iar semnul de scăldat interzis îmi alungă orice vis. Lacul se poate înconjura, probabil pe vreme frumoasă, când și peisajul este un pic mai vesel.
Îmi place să cred că fiecare loc din țară are câte o legendă. Cea a lacului spune că ar fi existat cândva doi tineri care trebuiau să se căsătorească. Fata se numea Ana și cum nu dorea această căsătorie din interes – băiatul era foarte bogat, în noaptea nunții s-a aruncat în lac. De aici și numele lui: Lacul Sfânta Ana.
Poate într-o zi, când lumina soarelui va scălda zona, voi reveni aici.
Părăsim locul și ne îndreptăm spre Moldova, către Lacul Roșu, un lac aflat în muntele Hășmașul Mare, aproape de Cheile Bicazului, într-o depresiune cu climat subalpin.
Despre formarea acestuia există mai multe păreri. Una amintește de anul 1838, când cutremurul din 23 ianuarie ar fi cauzat prăbușirea unui versant care ar fi omorât un sat întreg. De aici se naște și legenda că apa Lacului Ucigaș, cum fu numit, ar fi fost roșie de la sângele oamenilor și al animalelor. Martori ai calamității sunt cioturile de molizi care se văd și astăzi în apă, ca niște țepușe.
O altă părere e aceea că după o serie de furtuni și ploi ucigașe, o parte din munte s-a rupt și a blocat pârâul Licaș, pârâul Oii și pârâul Roșu.
Ne plimbăm în jurul lacului, admirând cioturile vizibile pe suprafața apei. Undeva la mal, o rață se chinuie să prindă-n cioc un cuib de moluște, spre deliciul și bucuria unui copile de vreo 5 ani, care nu face altceva decât să o sperie.
În stânga, prin pădure, se ivește un drum. De o parte și de alta, crengile copacilor verzi și ude te îmbie la plimbare. Lacul e liniștit! Aruncăm un ochi la tarabele de suveniri, apoi ne întoarcem la autocar. Plimbarea noastră se sfârșește.
Părasim frumusețea locului și ne îndreptăm spre Cheile Bicazului, care fac legătura între Transilvania și Moldova. Aflate într-o depresiune de o rară frumusețe, ascultăm poveștile ghidului. Drumul este abrupt, cu serpentine, pe ici, pe colo tarabe cu suveniruri. Unde autocarul poate opri, facem poze. Crestele munților se înalță semețe spre cer, aparatul prinde ce reușește.
Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie cu-adevărat frumusețea locului. Furăm în grabă câteva imagini și mergem mai departe. Stâncile par că vor să-ți bată la geam. Tot privind ce lăsăm în urmă, aproape de Chei și casele oamenilor se pierd în zare. Frumusețea te îmbie la visare, iar visele sunt colorate și nu costă.
Abandonându-mă în brațele acelor locuri, visez cu ochii deschiși întrebându-mă cum ar fi să te trezești dimineața cu o stâncă de munte într-o zare, într-o altă zare cu o pădure verde sau albă, în funcție de anotimp. Cum ar fi? Minunat, desigur! Stop vis! Mergem mai departe…
…spre Piatra Neamț, unde vom face o mică plimbare cu telegondola. Sus, a plâns cerul iarăși! Lacrimi scurte, de vară.
Mașinuța suspendată pornește ușor, lasă în urmă blocuri, case și alte chestii pământești, și te urcă spre munte, până când te salută brazii… Jos, în vale, se vede Lacul Bicaz.
Pornim apoi spre Târgu Neamț, să vizităm parcul tematic și Muzeul Memorial Ion Creangă, casa unde s-a născut și a trăit povestitorul.
La fel de neprietenoasă, vremea ne face să zburdăm prin ploaie, furând bucuroși alte poze timpului. Pupaza e acolo, doar că împăiată… Plouă!
Altfel, eram tare fericită să văd și Capra cu trei iezi și să fug înapoi în timp…
Poveștile se nasc din realitate. Fiecare cu realitate sa, izvorâtă din suflet.
Ion Creangă (decedat pe 31 decembrie 1889, la Iași) doarme de mai bine de o sută de ani, dar pupăza, capra și iezii vor rămâne nemuritori.
Părăsim locurile pe unde pașii scriitorului și-au purtat amintirile fidele. Amintiri despre Nică și despre copilăria sa, povestite cu stilul lui unic:
“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”
Prima noastră zi se încheie la Gura Humorului. Pentru că în a doua, o altă aventură avea să ne aștepte.

sursă foto: arhivă personală