Jocul destinelor

-Mǎ roagǎ! Mǎ roagǎ!
Glasurile trupei de flǎcǎi rǎsunau de pe dealul din spatele bisericii.
-Cine mi te roagǎ? veni rǎspunsul de pe dealul din faţǎ.
-Ionel a’ lui Ciubotaru!
Obrajii lui Ionel se colorarǎ, mai purpurii decât sfecla roşie. Ionel era un bǎiat simplu şi cam stângaci, nu prea se uitau fetele la el.
-Pe cin’ sǎ-i dǎm? se auzi timid glasul fetelor de pe dealul vecin.
Rǎspunsul feciorilor sosi negreşit:
-Colţul cimitirului!
Urmǎ o avalanşǎ de râsete şi de o parte, şi de cealaltǎ a Iminogului. Apoi, din nou:
-Mǎ roagǎ! Mǎ roagǎ!
-Cine mi te roagǎ?
-Nicu a’ lui Gogolan!
Nicu nu se-afla pe deal. Nici nu rugase pe nimeni nimic… Dar era bǎiat chipeş şi isteţ. Iar fetele aşteptau cu sufletul la gurǎ.
-Pe cin’ sǎ-i dǎm? întrebară la unison.
Inimile le bǎteau ȋn piept de emoţie. Care-o fi aleasa?
Nicu era acum elev de liceu, la Slatina. Era intern şi venea acasǎ mai rar. Dar când trecea pe uliţǎ, cu costumul şi geanta de licean, multe perdele se dǎdeau la o parte şi multe capete de fete tinere rǎsǎreau de prin grǎdini.
-Pe Smaranda lui Mezdrea!
Smaranda nu venea niciodatǎ la strigǎturi. Era fata boierului, fatǎ frumoasǎ şi deşteaptǎ. Mai deşteaptǎ chiar decât profesorul de matematicǎ.
Însă Smaranda nu era ”de dat”. Smaranda trǎia ȋn lumea ei, a boierilor. Rar apǎrea pe uliţa satului, ȋn drumul spre şcoalǎ, sau duminica, la bisericǎ.
Dezamǎgite, fetele ȋncetarǎ jocul absurd.
De obicei, se formau şi se desfǎceau cuplurile, dar azi, nu ştiu de ce, bǎieților le ardea de glume. Nu şi fetelor.
De pe dealul din spatele bisericii, încă se auzeau glasuri:
-Mǎ roagǎ! Mǎ roagǎ!
Dar fetele nu mai aveau chef de joacǎ. Inimile le bǎtuserǎ atât de tare, ȋncât nu ar mai fi suportat a treia ȋncercare. Pentru ele, jocul acesta era ceva prea serios și sacru, ca sǎ fie luat ȋn glumǎ.
Se risipirǎ, fiecare cu treburile sale.
Ionel oricum nu mai auzea nimic. Un singur gând ȋl obseda. De ce lui? Nu era prima datǎ când bǎieţii îi ”ofereau” colţul cimitirului. Dar el nu le fǎcuse nimic. Nu le ceruse nimic. Obrajii ȋi ardeau; de mânie, de data asta.
Se duse lângǎ vaca Joiţa. Ea ȋl asculta mereu. Și mereu ȋl ȋnţelegea. Oricum nu-i plǎcea nicio fatǎ din sat. Sau ȋi plǎceau toate, dar nu ȋndrǎznea să i-o spună nici mǎcar Joiţei.
Nicu aflǎ de strigǎtura de pe deal abia duminicǎ, dupǎ slujbǎ. Smaranda, probabil, niciodatǎ.
Smarandei ȋi era drag satul ȋn care se nǎscuse. Pe sǎteni ȋnsǎ, aproape cǎ nu-i cunoştea. Dar ȋi ştia respectuoşi şi cu ea, şi cu pǎrinţii ei.
Pe Nicu-l ştia de la şcoalǎ, erau ȋn aceeaşi clasǎ. Și el rămânea mereu fascinat de demonstraţiile pe care ea le fǎcea la orele de matematicǎ.
Era mică şcoala lor, cu puţini copii. Profesorul se ȋmpotmolea des şi, de fiecare datǎ, Smaranda gǎsea soluţia pentru orice problemǎ. Ieşea la tablǎ și o umplea cu tot felul de semne şi simboluri, ȋnţelese, probabil, numai de ea. Însă exista atâta armonie ȋntre cifre, litere și semnele matematice, ȋncât toţi, elevi şi profesori, erau fermecaţi de misterele nedesluşite.
Acum, Smaranda era şi ea internǎ la liceu, la Bucureşti. Nu mai venea acasǎ decât ȋn vacanţe sau de sǎrbǎtori. Satul i se pǎrea mai sǎrǎcǎcios ca niciodatǎ, dar ce dor i se fǎcea la Bucureşti, mai ales de copacii din grǎdina conacului!
Toatǎ viaţa își dori sǎ-i revadǎ. Dupǎ instalarea comuniştilor la putere, familia Smarandei a trebuit sǎ fugǎ din ţarǎ. S-au refugiat la Paris. Le-a fost greu, foarte greu şi n-au putut reveni acasǎ decât dupǎ mulți ani.
Din boieri, au devenit slugi. Conacul a devenit mansardǎ. Iar grǎdina cu pomi, un vis inaccesibil.
Nicu, în schimb, a plecat ca bibliotecar la Negreşti-Oaş.
Acolo, printre cǎrţi, a avut timp sǎ studieze şi, dupǎ şapte ani de trudǎ, a terminat Dreptul. Comuniştii apreciau şi ȋncurajau tinerii de condiţie modestǎ, de la sate. Dar idila cu ei nu a durat mult. Dupǎ câţiva ani ȋn Procuraturǎ, nici el nu a mai suportat așa-zisele ”cerinţe” ale regimului şi a devenit avocat, pentru a-i putea ajuta pe cei nevoiaşi.
Ionel nu s-a ȋndepǎrtat nicicând prea mult nici de Joiţa, nici de urmaşii acesteia. Iar de câţiva ani, se odihneşte pe dealul cimitirului, legǎnat de dulcele sunet al clopotelor urmaşilor urmaşilor Joiţei.
In fiecare toamnǎ, la Perieţi, de ziua morţilor, sǎtenii se strâng la cimitir, dupǎ slujbǎ, sǎ-i onoreze pe cei care nu mai sunt.
Smaranda își dorea de mult sǎ vinǎ, dar mereu o rețineau alte obligaţii la Paris. Acum e bunicǎ şi prozatoare de renume. Între nepoţei, colocvii, conferinţe, nici ea nu ştie cum sǎ se mai ȋmpartǎ. Însă anul ǎsta, simte cǎ trebuie sǎ meargǎ. Anul ǎsta, se simte mai aproape ca niciodatǎ de cei care nu mai sunt. Și-a cumpărat din timp biletul de avion, şi totuşi, timp prea mult nu mai are. Bagajul e gata, taxiul aşteaptǎ în faţa casei. Nu şi-a luat bilet de ȋntoarcere.
Sǎrbǎtoarea morţilor, la Perieţi cel puţin, e o sǎrbǎtoare veselǎ. Vremea e ȋncǎ blândǎ la ȋnceput de noiembrie. Mustul abia s-a transformat ȋn vin. Sǎtenii tocmai au cules roadele pǎmântului, hambarele sunt pline.
Sus, pe dealul din spatele bisericii, se aflǎ cimitirul. Au urcat cu toţii ȋncǎrcaţi, cu coşurile pline de fructe, vin şi bunǎtaţi, pregǎtite ȋn amintirea celor dispǎruţi.
Au aprins lumânǎri şi acum acestea licǎresc, ca nişte chemǎri spre infinit din toate colţurile cimitirului.
Smaranda s-a oprit mai ȋntâi acolo unde, pe vremuri, se afla grǎdina şi conacul lor. Locul e de nerecunoscut…
Nici urmǎ de conac, nici mǎcar copacii nu mai amintesc de livada de altǎdatǎ. Nimic. Alte case, alte grădini, nimic însă, care sǎ evoce trecutul.
Ochii Smarandei se umplu de lacrimi. Și totuşi, printre ele, zǎreşte nişte luminiţe, ca nişte licurici, ȋn depǎrtare. E-atât de frumos, ȋncât lacrimile dispar, făcând loc unei noi emoții.
Nicu a rǎmas pânǎ târziu la cimitir anul ǎsta. A avut multe morminte de vizitat. În fiecare an, din ce ȋn ce mai multe. A aprins lumânǎri, a ciocnit un pahar cu ceilalţi vizitatori, au depǎnat împreună amintiri. Acum e singur printre lumânǎri. Îşi dorea acest moment. A aşteptat sǎ fie singur. Singur cu gândurile şi cu amintirile lui. O umbrǎ printre umbrele cimitirului.
În depǎrtare, zǎreşte o siluetǎ. Parcǎ pluteşte, dusǎ de vânt. Pǎşeşte ȋncet, de parcǎ-i e fricǎ sǎ nu stingǎ lumânǎrile cu umbra sa. Se uitǎ atent, la toate crucile, dar nu le vede. Vede doar sclipirile luminițelor. Ca un decor de vis, aproape ireal. Ca într-o altǎ lume.
Smaranda se simte tot mai departe de lumea realǎ. O altǎ umbrǎ, printre umbre.
Noaptea se lasǎ din ce în ce mai neagrǎ.
Luminile lumânǎrilor se amestecǎ cu stelele cerului. Cele douǎ lumi se contopesc.
Douǎ umbre bântuie încǎ, una pe lângǎ alta, fǎrǎ sǎ se ȋntâlneascǎ, amândouǎ atrase de aceeaşi chemare…