Măgărițele ciobanului Pavel

autor LUCIAN DOMȘA, premiat post-mortem cu Premiul Special Timpul Bruxelles, în cadrul Concursului Internațional de creații artistice „Miss Lizzy, Forever”, ediția 2023

Ciobanul Pavel și-a mai turnat un pahar, a dat pe gât jumătate din el, apoi, s-a ridicat în picioare, făcându-i semn lui Ion să-l urmeze. Au luat-o amândoi înspre fundul curții, unde se afla grajdul cu cele două măgărițe. Animalele moțăiau afară, în spatele casei, într-un țarc îngrădit, la umbra zidului. Ion s-a uitat atent la ele, și ciobanul a început să-i povestească despre măgărițele sale: cât de des le mulge, cu ce le hrănește și câți oameni îi calcă pragul pentru laptele lor. L-a mai întrebat de cât ar avea nevoie, iar Ion a scos din straiță un bidon, arătându-i-l:
„Apăi, dac-ai face bine să mi-l umpli…”, a rostit, parcă rușinat.
Ciobanul a dat din cap, i-a luat bidonul și a intrat în grajd.
După câteva minute, a ieșit cu el în mâna stângă, în timp ce cu dreapta își scărpina burta imensă, revărsată deasupra nădragilor.
„Costă douăsute și cincizăci de lei!”, i-a zis, privindu-l drept în ochi.
Bărbatul dădu să scoată banii din buzunarul pantalonilor, însă, realiză cu stupoare că nu-i mai avea și că nu știa ce-ar fi făcut cu ei.
„Oare să fi uitat să-i ia de acasă, în grabă? Ori, să-i fi căzut în drum, când se rupsese lanțul bicicletei?”
Ion zâmbea încurcat, continuând să se cotrobăie-n toate buzunarele, poate, poate că…
Pavel ciobanul îl privea cu o urmă de neîncredere, așteptând să i se dea plata cerută, însă, Ion, cu o privire încărcată de deznădejde, ridică din umeri:
„Mi-am uitat banii acas’… or’ poate că i-am cherdut…”.
Ciobanul, fără să lase bidonul din mână, a făcut atunci cale-ntoarsă spre banca de sub nuc, unde, apoi, s-a și așezat, oftând greu. A apucat paharul plin pe jumătate cu vin și l-a dat pe gât, plescăind de plăcere.
„No, auzi aici!”, zise, scărpinându-și din nou burta imensă.
Ion l-a urmat, simțindu-se dezamăgit. Cum naiba să uite banii… ori să-i piardă? Pentru ce mai bătuse atâta cale? Și ce-o să facă acum? Să meargă acasă și să se-ntoarcă a doua zi? Dar, ce-o să-i zică muierii? Copilul lor avea neaparată nevoie de laptele de măgăriță… încercaseră tot felul de doctorii și…
„Te văd om cumsăcade, continuă Pavel, întrerupând șirul gândurilor lui Ion, șî văd că-ț trăbă laptele…”
„D-apăi, îmi trăbă pintru copilu’ ăl mic, că-i cam beteag, săracu’…”, răspunse bărbatul, încurcat.
„Io-ț’ dau laptele, dar dumitale-mi dai bicicleta asta fără lanț. Ce zâci?”
Ion s-a uitat la cioban cu neîncredere. Cum să-i dea bicicleta? Ce, îl credea prost? Păi, el cu ce-avea să se mai ducă la lucru?…
Și totuși, dacă ar da-o? Oricum, se gândise de mai demult c-ar trebui să-și cumpere una nouă, mai bună, doar că nu avea strânși atâția bani…
Bărbatul se scărpină în cap, încurcat, neștiind ce să facă. Se uita când la bicicleta rezemată de trunchiul nucului, când la ciobanul care-l aștepta nerăbdător, cu bidonu-n mână. Apoi, dădu din cap și, făcând un pas înspre Pavel, îi zise și el cu mâna întinsă:
„Ia bicicleta!”
Ciobanul a zâmbit satisfăcut, i-a strâns dreapta cu putere și l-a poftit să se așeze pe bancă, umplând din nou paharele cu vin.
„No, Doamn-ajută!”, rosti, bând tot, în timp ce Ion luă doar o înghițitură.
Bărbatul scoase, apoi, din straiță lanțul rupt, i-l dădu lui Pavel, după care își luă rămas bun, apucând-o pe uliță-n jos.
Satul era pustiu la ora aceea, iar soarele-l ardea cu putere, chiar în creștetul capului. Simțea cum, pe sub cămașă, transpirația-i curgea șiroaie, însă, n-avea de ales, trebuia să-și continuie calea. Îl rodea și foamea… Nu apucase să mănânce de prânz…
Își zise, apoi, că s-ar fi oprit undeva, pe drum, la umbra vreunui pom, să îmbuce ceva, repede, ca s-ajungă în satul lui până ce se va lăsa întunericul…

sursa foto: pxhere.com (1), galerie foto personale Lucian Domșa (2)