Teodorina lu’ Vânju – mențiune specială Timpul Bruxelles

Lucian Domșa s-a născut pe 10 ianuarie 1974, la Aiud -Alba. Este licențiat în Management; în prezent, student în anul al II-lea la Facultatea de Istorie și Filologie, specializarea Limba și literatura română-Limba și literatura engleză, Universitatea „1 Decembrie 1918” – Alba Iulia.
Primele sale texte literare au fost publicate în Revista Extemporal Liric, coordonată de Teodor Dume, în Monitorul de Poezie, coordonată de Ionuț Calotă, și în Antologia “Vis cu Nichita” – Vol VI, al lui Teodor Călin, următoarele sale lucrări apărând în alte reviste și antologii: Alba Iulia Cultural, Row of Masks, NephroCare pentru tine, Zbor spre înălțimi, Famost, Nu sunt mai mult decât inima mea, apărută cu ocazia Concursului Național de Creație Literară și Plastică „Ion Stratan”, Ediția I, 2021, Luceafărul din vale, Uniunea Artelor – Craiova, Zătreni, File de Legendă, vol 3, Astra Aiudeană.
Este autorul romanelor: Aneta, 2020, și Măriuca, 2022
A fost distins cu peste zece premii și diplome, dintre care: Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu 2019, în cadrul „Festivalului Național de Proză Bistrița”; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara în cadrul Festivalul „Alb-Umor” 2020 Alba Iulia; Premiul Național pentru Proză acordat de Biblioteca Județeană „Vasile Voiculescu” Buzău, în cadrul Concursului Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu” Buzău, 2020, Diploma de Excelență din partea Bibliotecii Județene Mureș la Ediția a II-a a Concursului literar artistic „Armonii Literare” Târgu Mureș, organizat de HIFA-ROMÂNIA în colaborare cu Bibiloteca Județeană Mureș și Liga Scriitorilor Români Filiala Mureș; Premiul I acordat de Revista „Însemne Culturale”, în cadrul Concursului de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr Da Coza”, Ediția I, Martie, 2021; Premiul I, în cadrul Concursului de creație literară (proză scurtă, poezie) și creație plastică (desen, pictură) „Ion Stratan”, inițiat și organizat de Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga” și Consiliul Județean Prahova, Martie 2021.
În cadrul concursului „Lumină și Culoare”, jurizat de unul dintre editorii revistei noastre, Lucian Domșa s-a distins cu textul Teodorina lu’ Vânju, primind Mențiunea Specială Timpul Bruxelles pentru Proză.

TEODORINA LU’ VÂNJU

Teodorina lu’ Vânju a căscat prelung. S-a apropiat de sobă și a ridicat capacul oalei în care fierbeau câteva sarmale. A adulmecat lacomă mirosul ce cotropise întreaga încăpere. A deschis ușița de la sobă, ca să mai pună un buștean pe foc.
Flăcările au surâs, luminându-i trăsăturile aspre, zbârcite și ofilite de trecerea anilor. A luat o lingură de lemn și a ridicat o sarma până la nivelul gurii. Stropii grei de zeamă s-au prelins de pe lingură, înapoi în oală. Bătrâna a oftat, simțind că gura i se umple cu salivă, de prea multă poftă. A suspinat și a-nceput să sufle peste sarmaua aburindă, încercând s-o răcească, s-o poată mânca.
A-nchis ochii și a mușcat jumătate din sarma, simțind cum limba-i arde, iar gura i se umple de foc. Și-a șters cu mâneca lacrimile apărute în colțurile ochilor, continuând să mestece, în pofida arsurii. Cealaltă jumătate a-nghițit-o pe nerăsuflate, de parcă întreaga gură i se obișnuise cu arsura.
S-a apropiat de masă, mestecând. A luat de pe polița de deasupra o sticlă colbuită, plină pe trei sferturi cu un lichid gălbui. Și-a turnat într-o ulcicuță doar două degete și a-nchinat:
„Cristos o-nviat!”, a rostit, bând totul dintr-o singură înghițitură.
Apoi, a plescăit mulțumită, răspunzându-și:
„Adevărat o-nviat!”
„Teodorinăăăă!”, i s-a părut c-aude o voce, afară-n întuneric.
Bătrâna a pus ulcicuța pe masă și, ciulind urechile, a mormăit nervoasă:
„No, șine-i?”
A ieșit în târnaț și a deschis ușa. Răcoarea de afară a intrat neinvitată înăuntru, făcând-o pe femeie să tremure.
Era frig în acel Paște. Iarna se dăduse cu greu bătută, plecând târziu de pe acele meleaguri. Pe dealurile ce împrejmuiau satul, încă se puteau zări petice răzlețe de zăpadă. Oamenii locului ziceau că-i zăpada mieilor și că primăvara încă n-are putere.
„Șine-i acolo?”, a-ndrăznit Teodorina, încercând să deslușească în întuneric.
Nu i-a răspuns nimeni. A mai strigat o dată, zăbovind câteva clipe și ciulind urechile să audă aceeași voce, însă liniștea serii fu tulburată doar de lătratul unui câine, niște case mai încolo.
Femeia s-a-ntors în odaia în care mirosul sarmalelor fierte se amestecase cu căldura buștenilor ce pocneau în sobă. A căscat din nou și s-a apropiat de oală. A tras-o de pe foc, înspre marginea sobei, și a ridicat capacul. Sarmalele încă fierbeau în zeama cea groasă, iar deasupra, bucățile de varză, tăiate mărunt, îi făceau cu ochiul. Ar fi vrut să mai mânânce una, însă și-a amintit cât de mult îi plăceau lui Niculaie. Oftând, a pus capacul înapoi peste oală. Va mânca și-n ziua următoare.
„Să fie pintru sufletu’ lu’ Niculaie…”, a șoptit Teodorina, strângându-și năframa neagră sub bărbie.
Ar mai fi băut o înghițitură, însă, s-a gândit că la anu’, era musai să aibă ce să-nchine pentru feciorul ei. A deschis ușița de la sobă și a mai băgat câteva lemne. A privit îngândurată flăcările îmbrățișând buștenii, iar lacrimile i-au inundat obrajii…

sursă foto: Timpul Bruxelles, arhivă personală Lucian Domșa