Vin acasă, la tine…

Viața are compensații acolo unde nu te aștepți, însă, oferă și lecții ce ustură… Al dracului de tare!

…..

De curând, o părăsi prietena cea bună, cancerul scriindu-i ultimul capitol în cartea vieții, apoi, se duseră și părinții, unul câte unul, de parcă moartea mitralia la foc automat.
Cel mai mult, resimțea lipsa tatălui – confident, prieten, un desăvârșit mentor.
„-Să nu depinzi de niciun bărbat, îi zicea el, dar nici să nu stai cu unul dependent de tine!”
Zorii alungau întunericul, coborând ziua, pe șoptite. Ușor amețită, însă încă stăpână pe gânduri, își mângâie sânii și pântecul – cândva, acolo fu adăpostită sămânța unei alte vieți…
Se considerase, atunci, prea tânără ca să nu scape de capcană, convinsă că mai importantă era cariera. Familia, pe urmă. Doar că avortul îi încâinase sufletul, cum o simțea deseori, iar revolta născută de decizia luată îi adună multe dintre ridurile feței.
Uita să zâmbească, să se bucure, să trăiască momentul, fiindcă destinul nu iartă când alegi să suprimi o viață.
Stearpă, fără rezultate în încercările de fertilizare, ani mai încolo, fu părăsită de Victor.
Victor, singurul bărbat adevărat dintre toți cei cunoscuți!
Huh! Cum o ardea sufletul, gândind la el…
Înalt, cu doza aceea de șiretenie rafinată în privire, galant, dar, totodată, ferm, pasional în dragoste, însă, în afaceri, ca stânca rece și ca pumnalul ascuțit, se strecurase, pe neobservate, în viața-i de celibatară.
Și, culmea, nu îi făcea curte în modul clasic al curtării, voia doar să împartă cu ea cele mai bune clipe ale zilei.
Simțise, nu o dată, frustrarea de a nu-i aparține, știind apoi, instinctiv, că, oricum, nu ar fi fost în stare să devină o femeie de casă.
Trecuse cu capul drept prin fiecare etapă a unui astfel de statut.
Ușor frivolă la început de drum, cunoscu toate laturile pe care un bărbat era în stare să i le ofere: de la „Jos textila!”, la caleașca oprită în fața porților castelelor, de la taxiurile luate pe mârșave ploi de octombrie, la jeturile private, care o plimbau pentru o noapte, împreună cu Patric, fostul ei soț, fascinantul conte, mort subit după o întâlnire cu amanta…
Făcuse față fiecărei situații, hotărâtă, și în stare, să continue să urce pe scara socială.
În prezent, totul părea atins. Afacerea deveni un mod de a trăi, prietenii se înghesuiau în jurul ei, mass-media o flata asiduu. Mai puțin, familia…
Într-un final, Victor se căsători, avea o fată minunată, și emigrase în Canada.
O vreme, ținuseră legătura, până când, de la sine, totul se estompă în urări onomastice sau de An Nou; totuși, deși conștientă că regretele erau mereu tardive, uneori, din reflex, zgândărea jarul de sub ele, fiindcă avea nevoie să simtă că nu le trăia degeaba…

…..

Gândurile tăcură. Ochii i se încețoșau, închizându-și încetișor pleoapele. Sticla uitată în mână îi alunecă brusc dintre degete, zăngănind dur. Fu atunci când, în penumbra ușii de la intrare, descoperi pata albă.
„Poftim? Cine mai trimitea scrisori în vremurile noastre?” – căci chitanțele și hârtiile importante le primea la sediu.
Se ridică prudentă. Felina din ea își însuși, deodată, atitudinea vânătorului, de parcă misteriosul obiect alb se pregătea să fugă.
Îl înșfăcă, apoi, se așeză rapid pe un scaun, zgâindu-se la semnătură… Era a lui Victor, ar fi recunoscut-o și cu ochii închiși!
Trase cu dinții de colțul plicului. Înăuntru, un teanc de pagini albăstrui, frumos încondeiate, cu penița.
Își amintea că Victor avea un scris caligrafic, descoperit de fiecare dată când o surprindea cu minunatele sale scrisori de dragoste, lăsate pe pernă dimineața, la trezire…
Le citi pe neresuflate, neînțelegând, însă, nimic. Inima-i părea o pompă hidraulică gripată, alcoolul din sânge bulversându-i și mai confuz sensurile.
Scăpându-le din mână, hârtiile se răspândiră pe podea, ca niște petale transformate în păsări călătoare.
Cuvintele caligrafiate se făceau ghem între ele, răsuflând, când și când, câte o idee: deces… boală… Timișoara… avion… aterizare…
Cum?… Astăzi?…
Mușcându-și buzele, alese ultima pagină, căci ea cuprindea esențialul. Restrâns în numai câteva cuvinte… Cuvinte sacre: „VIN ACASĂ! LA TINE…”
Doar atat.
Iar ea nu așteptă o clipă, ci, o zbughi pe scări, cu ochii adânciți în lacrimi, fără a reuși să-și stăvilească strigătul: VINO!

sursa foto: pixabay