Pribeag prin Europa – Bruxelles (I)

Despre întâiul sucevean care ar fi cucerit Belgia, propăvăduind slova creștină, am auzit pe la vreo 15 ani. Nu prea înțelegeam ale cui păcate ar fi iertat părintele Palade în țara berii și a cartofilor prăjiți prin 1984, când politica PCR-ul abia le permitea românilor să călătorească în statele comuniste, dar prietena mea vorbea cu atâta pathos despre el și despre persoanele cu care se așeza duminica la masă, încât, în carnețelul cu dorințe, am scris cu carioca roșie: de vizitat orașul Bruxelles! Iar cu majuscule: PÂNĂ LA 25 de ani.

 Doar că pentru mine, sfânta soartă avea planuri mai modeste decât visele plămădite în adolescență, de aceea, după revoluția din ’89, îmi îndreptă pașii nu spre Occident, ci doar 70 de kilometri mai la vale de locul în care mă născusem: la Iași, să-mi completez studiile universitare. Apoi, mi-am întemeiat o familie și prioritățile mi s-au schimbat radical, călătoria în Belgia ajungând chiar în coada listei.

Totuși, pe părintele Palade l-am cunoscut într-un iunie, când veni în Pașcani să-și vadă rudele. Pregătind examenul de bacalaureat, eram toată ziua cu ochii în notițe, dar de la prânzul la care fusesem invitată, nu aș fi lipsit pentru nimic în lume. Sincer vorbind, după 32 de ani, nu-mi mai amintesc nici vocea, nici chipu-i, nici statura, însă pălăria mare, de cowboy, nu am să o uit până la moarte, căci modul în care trona pe capul prea fericitului iereu, mă făcu să visez nopți lungi la minunata Belgie. La acea țară care, dincolo de zidurile bisericii, îngăduia unui preot să schimbe sutana pe o pereche de bluejeans, un tricou cu Freddie Mercury și o țanțoșă pălărie de văcar.

Și uite-așa, cu imaginea micului Paradis închipuit în minte, într-un târziu am ajuns la Bruxelles. Viața, coincidența sau vechea dorință caligrafiată în roșu pe o filă de dictando, m-a desprins de însorita Italie și m-a aruncat în brațele vântului umed, sub stropii reci ai ploilor belgiene.

Capitala europeană nu mă încântă deloc. Poate pentru că sosisem acolo în plină iarnă, pe un frig arctic, fără zăpadă, sau poate pentru că mă obișnuisem cu jovialitatea bergamascilor, însă luni de zile m-am simțit stingheră, respinsă. Un străin, într-un loc la marginea lumii. Oamenii îmi păreau exagerat de prudenți, unii aproape suspicioși, clădirile numărau prea multe ferestre și prea puține balcoane, șoselele erau înguste și întortocheate, iar aleile semănau atât de bine între ele, încât dacă te rătăceai, nu-ți dădeai seama că ai greșit cartierul, decât după ce îți zgâiai disperat ochii pe toate interfoanele scărilor de bloc, în căutarea prețiosului tău nume.

Și totuși…

Și totuși, trecuți doi ani, greu m-aș desprinde de noul meu univers.

Vântul șuieră mândru și plouă des în anotimpul rece, însă dacă te îmbraci bine și ai o umbrelă rezistentă, timpul mohorât nu te împiedică să străbați orașul. Cei care trec pe lângă tine te privesc pe sub sprâncene, dar sunt educați și nu-ți refuză salutul. Casele au băi liliputane și încăperi cu pereți subțiri, însă temeliile le țin drepte și sunt călduroase, iar arhitectura lor, veche sau modernă, îți mângâie sufletul. Și nu pot să nu amintesc de nesfârșitele parcuri și de castelele din Flandra, care par rupte din istorioarele medievale.

Am așternut aceste gânduri, la începutul lui noiembrie, 2020. Un an dureros, sumbru, zgârcit în victorii mai ales pentru cei ce pribegesc prin Europa. În Belgia, unii și-au pierdut locurile de muncă, alții, încrederea în ziua de mâine, și mulți, neputincioși să lupte împotriva vremurilor, încă adorm cu ochii în lacrimi. Însă la răsărit, își șterg cu toții obrajii și își suflecă mânecile, reinventând motive care să redea vieții și rostul, și speranța. Cu demnitate, așa cum numai un român pribeag știe să o facă…

Sursa foto: arhiva personală, Bianca Alecssia