Spovedania

Mai am ceva a-ți spune, sfiosule duhovnic,
Tu, surdomutul martor, pecete a trăirii,
Să-mi fii supremă taină și nenăscut ibovnic,
Din lumi îndepărtate, un glas al izbăvirii.

La poarta mântuirii, e valea ce ne-nfrică,
Renaște-n întuneric neobosita gheară
Ce priveghează ochii cu lacrima calică,
Pe vârful unui munte ca un vulcan de ceară.

Sunt amețită, iarăși, de lacrimă și trudă,
Și moare câte-un strigăt pe umbra unui dor
A păsărilor moarte în cer; cu iarba crudă,
Ne împietrește timpul, cu izul lui de clor

Și-n goana furibundă, cu glas de cucuvele,
Adapă cai pursânge, otrava din fântână.
Prin casa noastră veche, cu geam și giurgiuvele,
Acum, bate doar vântul ce spulberă țărână.

În catedrala veche, iubind cu voce tare,
Să ne-ntâlnim în noaptea cu zâne de metal,
Să ardă focul veșnic în lâncede altare
Și-n lumânări cu seul topit într-un pocal!

Mă spovedesc la tine, cu glasul de aramă,
Văd rugul ca pe patul ce-adoarme o statuie
Și umbra mă-nfioară, mi-e frică și mi-e teamă,
Mă-nconjură pământul și crucile, și cuie.

Nimic nu mă mai doare, iar frigul mi-e străin;
O voce incomodă îmi zornăie-n ureche:
Să mă mai nasc o dată din uterul creștin,
Fecioară să îți fiu și fragedă pereche.

Și din nevoia lumii, ce nebunia-și toarnă
În codrii de aramă, mistreții de argint
Își cheamă vânătorii, cu ruginita goarnă…
Sfiosul meu duhovnic, e gândul meu succint…

Să ascultăm povestea, în valuri de absint!

sursa foto: Lidia Zadeh Petrescu, colecție personală