Chirsanov Florin, EE222
O, Eminescu, suflet ce-ai cântat eternitatea
Te-ai stins, dar glasul tău încă răsună,
Prin codrii fermecați și-n miez de lună,
Ai sădit versuri și stele-n umanitate.
Pe lacul liniștit al amintirii,
Mai tremură din când în când o undă,
E cântecul ce lumea-l ascultă,
Șoptit prin valul veșnic al iubirii.
Copacii plâng, tăcuți, în nemurire,
Sub teiul care te-a avut odată,
Iar dorul, ca o mare înspumată,
Îți cheamă numele-n adâncire.
Ai fost și ești, în tot ce ne-nconjoară,
Un astru ce-n veci n-o să apună,
Un vis al dorului ce tot adună
Frânturi de dor și lacrimă amară.
Și poate, sus, sub cerul înstelat,
Ești praf de stele, șoaptă-n infinit,
Căci sufletul ce-a scris, ce a iubit,
Rămâne în veci al vremii împărat.
Răspunsuri