Adelina Labic: „Semne”

Dorel mângâie agitat fața de masă. Cu cealaltă mână în buzunar, trece cu degetele printre bancnotele de o sută. Chelnerul se apropie imediat ce își vede clientul.

– Așa. Vreau niște ceafă țigănească, o porție de cartofi prăjiți și da, vreau și niște slănină! (După un moment ridică ochii.) Cum îți zice?

– Nicolai, adică Colea.

– Uite Nicolai, adică Colea, o sticlă de Perfect. Perfect, repetă el. A, și niște castraveți murați!

Chelnerul, iute de picior, aduce sticla, o desface și licoarea gâlgâie, aruncând miros cunoscut de vodcă. Mâna îi tremură și câteva picături curg pe alături. Dorel se uită chiorâș la el.

Deîndată ce pune mâna pe pahar, apare și Ioana. Îl trec niște sudori reci, dar el a chemat-o, ce e de mirare aici…

– Bună, Dorele! Nici nu am reușit să scot bilanțul, am fost nevoită să o rog pe Titi, o știi, Titi, cea de care îți ziceam că a venit la birou săptămâna trecută…

– Dorești? o întrerupe Dorel.

– Vodcă? Dorele, exact de treisprezece ani ești cu mine și nu știi că nu beau vodcă? Șampanie rece!

– Dacă zici.

Dorel îi zice lui Colea-Nicolai să aducă șampanie. Până își dezleagă șiretul pe care l-a legat prea strâns la papucii noi, vine și chelnerul cu sticla.

Șampania curge în cascadă. Dorel înghite în sec. „Cum ar fi să fie o cascadă adevărată de șampanie, ei, nu, nu de șampanie… de vodcă! Ah… ar intra sub șuvoiul rece…” Dar nu reușește să înțeleagă ce ar face sub acel șuvoi de vodcă. Ioana sare:

– Ciocnești sau dormi?

– Un platou mare de pește sărat. Și două porții de costițe prăjite! (Dorel știe meniul pe de rost.) Pește de cel afumat, de trei sute treizeci de lei.

– Ai înnebunit! strigă Ioana. Dar cu regimul cum rămâne? Și pentru cine ai luat atâta mâncare? (Se aprinde, se face vișinie.) Sper că nu vin și Cosmeștii?

Dorel o înfruntă cu îndrăzneală:

– Nu, nu vin.  Ea s-a dus la maică-sa, el s-a apucat de băut… ăăă… de scris.

– Pe bune? își bulbucă ochii.

– De-acum încolo așa va fi. Mănânc ce îmi place, cât îmi place și cu cine îmi place!

– Adică?

– Uite, Ioana, te-am chemat… dar hai, că mi se răsuflă vodca.

Cei doi soți golesc conținutul în același timp.

– Eram însetată, zice Ioana, justificând mai mult pentru sine paharul golit dintr-o înghițitură. Trage de o fărâmitură dintr-un cartof mai puțin prăjit.

Dorel, crănțănind între dinții dinainte castravetele murat:

– Te-am invitat aici ca să îți propun…

Ioana îl privește nedumerită.

– …Să divorțăm!

– Cum? Pe bune?

– Da, numai hai, fără isterie și fără gălăgie.

– Dar cum? Ioana își toarnă jumătate de pahar de vodcă.

– Toate au început și un sfârșit.

– Când ți-a venit așa idee, Dorele? Tu… tu ești genial!

Dorel își toarnă încă un păhărel. Chelnerul se apropie și toarnă șampanie peste vodca din paharul femeii. Cele două pahare se golesc iar simultan.

– Cum când? o ia bărbatul înainte. Acum! răspunde Dorel cu castravetele murat în gură. Apoi ridică castravetele mușcat în sus.

În ușă tot atunci apar doi inși – unul cu vioara, înalt și gârbovit, și altul scund și gras, cu un acordeon concrescut cu burta. Din urma lor își face loc primarul, împopoțonat ca un papagal. Pe un umăr are aruncat un prosop, așa cum e obiceiul la moldoveni, pe la nunți, iar pe altul un tricolor, legat în nod, chiar subsuoară – din această cauză ține cotul un pic ridicat.

Cei doi încep a fredona marșul lui Mendelssohn. Primarul se apropie de masă. Dorel se ridică.

– Nu, nu, nu trebuie să vă ridicați. Perfect?

– Da, răspunde Dorel. O sută?

– Da, răspunde primarul întinzând mâna sprijinită în nod.

Nu bea, pur și simplu aruncă conținutul paharului în gură.

– Așa! se uită pe foaie. Astăzi, în această zi frumoasă de primăvară…

– Vară, îl corectează Colea-Nicolai turnând în pahare.

Primarul îi aruncă o privire tăioasă.

– Astăzi, începe el mai grav, în această zi ploioasă de vară, 13 iunie 2022,  exact la treisprezece ani de chin și osândă, se desface uniunea dintre Dorel Deocheatu și Ioana Deocheatu.

Se vede că e grăbit, întoarce foaia fără să citească ce mai era scris pe acolo și trage aer pe nări:

– Vă felicit și vă îndemn să vă dați un ultim sărut pe frunte.

Vioristul începe să scârțâie, iar cel cu acordeonul îi dă și cu vocea, direct la refren:

– Drumurile voastre, poate,

Nu s-or întâlni vreodată.

– Perfect, încă una! face cu mâna Dorel.

Chelnerul mai aduce vodcă, trei pahare și toți șase, adică chelnerul, cei doi muzicanți, perechea proaspăt divorțată și primarul ciocnesc. Bărbații aruncă câte o bucată de slănină în gură. Colea-Nicolai, cât ai zice pește, aduce nota de plată.

– Luați și nota de plată, nota de plată, nu uitați de nota de plată! Chelnerul, aghesmuit, ține nota de plată între nas și buza de sus.

– Dar nu ți-ar sta rău cu mustață, finanțistule, face Ioana un pic amețită și veselă, apoi scoate telefonul și face un selfie.

– Să nu mă etichetezi, zice primarul, că dacă mă vede secretara, am sfeclit-o.

Funcționarul vrea să scape de obiectiv, ascunzându-și capul sub un colț de față de masă.

Proaspătul divorțat simte că bucatele încep să lunece, iar mâna i se întinde nereușit spre sticla de vodcă. Primarul, clătinându-se, trage de fața de masă mai cu putere și sticla se răstoarnă și începe a gâlgâi, Dorel își pierde echilibrul și cade și el, iar farfuriile cu pește, slănină și carne aterizează peste fața lui…

– Bacșișul? cel cu acordeonul se apleacă peste el. Bacșișul!

Se trezește ud leoarcă, la o ureche îi sună deșteptătorul, la alta telefonul.  Alături, Ioana doarme cu părul vâlvoi. Se îmbracă din mers, bea o cana de apă, nu mai are chef și nici timp de cafea și pornește spre serviciu. Orășelul e mic, ar putea ajunge în câteva minute pe jos la depozit, dar azi se simte cam obosit, va lua autobuzul care trece la ora asta.

Cum urcă, vede doi tipi care stau în picioare la ușa din față a autobuzului aproape gol – unul mai înalt, adus din spate, cu o vioară, altul scund și burduhos. Dorel privește tulburat când la unul, când la altul. Dar mai ales la cel gras. Nu are nimic în mâini. Doar o căciulă în care strânge bănuții. Autobuzul pornește și cei doi încep: „Drumurile noastre, toate…”

Dorel își șterge sudoarea. E cald!Merg o stație. Scundul îi întinde căciula, iar Dorel scotocește prin buzunare și nu găsește decât o batistă.

– Nimic la muzicanți? întreabă grăsunul. Se întoarce să coboare, în spate îi atârnă un acordeon de parcă ar avea un gheb imens.

De cum se închid ușile, Dorel se apucă de bară, a început să îl taie din senin sub o coastă.

În coridorul dinspre depozitul restaurantului dă nas în nas cu secretara.

– Bună ziua, dom’ contabil! A venit primarul. Vă așteaptă la etaj.

Dorel își eliberează un pic cravata, îl iau fierbințelile. Primarul îl întâlnește chiar pe scări.

– Bre, Dorele, apoi așa se face? Așa și nu a ajuns nimic la mine. Așa ne-a fost înțelegerea?

– Avem timp, dom’ primar, mâine.

– Nu, acum, acum, mâine e nunta!

Dorel își șterge cu batista bine călcata transpirația. „I-o venit și ăstuia să-și însoare fiul, când azi-mâine poate să-mi pice auditul.” În buzunar sună telefonul. Nevastă-sa. Ce vrea?

– Unde ești?!

– Ce? Cum adică unde? Dorel abia se reține.

– Adică ai tulit-o la serviciu, da? Da’ eu stau ca proasta și aștept… Aștept, zic, s-a dus după flori, poate măcar anul ăsta își amintește. Dar el… Numai la depozitul tău cu vodcă te gândești!… începe a scânci. Azi, în așa o zi!

– Ce zi, ce zi, ia zi?!

Ioana tace. Primarul e nerăbdător.

– Câte sticle totuși? întreabă frecându-și palmele.

– Cum ne-am înțeles, 100, răspunde, galben, Dorel.

– Nemernicule, iar ai uitat! strigă Ioana.

– Hai, pune dar semnătura, îl îndeamnă primarul.

Dorel își potrivește între picioare geanta, scoate pixul, cu urechea și umărul ține telefonul. O mișcare mai nepotrivită a capului și telefonul se duce pe scară, câteva trepte în jos. Dar vocea Ioanei răsună destul de bine chiar și răstignită pe scări.

– Ce zi e azi?

– 13 iunie, zice primarul.

– Cum? mâna nu-l ascultă pe Dorel și mâzgălește o semnătură strâmbă.

Primarul zâmbește amical, împăturind hârtia.

– Dacă nu le faci pe plac, iată așa, te mănâncă ca moliile.

Alesul poporului pășește peste telefon și pleacă.

Dorel se așază jos, pe o treaptă. Închide ochii. Telefonul strigă, plânge, iar strigă.

– Bună ziua!

În față stă un ins înalt, cu mustață subțire și căruntă. Dorel se uită mai atent la mustața ce pare o notă de plată mototolită. Nu l-a auzit cum a urcat.

– Unde îl găsesc pe contabil?

– Eu, eu sunt.

– A! Sunt Cucu Colea, îîî… Nicolai. Am venit să fac audit financiar. 

Deocheatu își șterge fruntea cu cravata și ridică telefonul cu ecranul spart.

– Nu e semn bun, ecranul spart, îi șoptește Cucu la ureche.

O voce răgușită, de la celălalt capăt al firului:

– Amărâtule, azi te lepăd, azi!

– E o idee genială! îi revine lui Dorel luciditatea.

„Acum să vedem cum scap și de ăsta.” Lui Dorel îi păru rău că nu a ținut mai bine în vis sticla cu vodcă. S-a vărsat și nu e semn bun.