Adelina Labic: „Tinerețe-floare”

Cred că cel mai bătrân am fost pe la patruzeci de ani. Lumea îmi părea tocită ca un creion cu care ai scris toată proza vieții. Dar câte un pic am început să îmi revin. Acum, la șaizeci și șase, mă simt mai tânăr ca niciodată.

Telefonul îmi amintește că la orele nouă și un sfert trebuie să îmi iau medicamentele pentru inimă. A început să mă dea de gol, zbânțuita, imediat după al doilea divorț.

Copiii au viața lor. Fostele – pe ale lor. Din bătrânețe nu faci un job. Viața trebuie trăită. Am lepădat fumatul. De băut nu beau. Femei nema.

În timp ce îmi beau pastilele sună telefonul:

• Alo, Grigore?
• Da cine ar putea să mai fie? Răspund, punând pe speaker.
• Băi Grigore, tu ce faci diseară?
• Mă duc la disco, mă amuz eu.
• Băi, hai nu mă lua la mișto. Uite-ncoace, fii atent! Știi cu cine m-am întâlnit azi-dimineață venind de la piață? Cu Costică, bre! Era cu o leliță de patruzeci și opt, ei, poate patruzeci și nouă, la braț. Cică pleacă împreună la sanatoriu. L-am luat un pic într-o parte pe Costică: adică de unde până unde? … Doar era ca și noi, flăcău de șaizeci. (Buftea râde). Uite-ncoace, fii atent. Ce crezi că mi-a zis?… Cică a făcut cunoștință cu ea acum două săptămâni la restaurantul  ”Tinerețe”.

Mare noutate, mă gândesc.

• Uite-ncoa`, în fiecare joi seara, se adună fete și băieți, așa, de seama noastră. Fii atent! O gagică de patruzeci e organizatoare. Aranjează ea pe fiecare după cum i se pare mai potrivit. Cică are ochi ascuțit, nu dă greș cu perechea.
• Nu înțeleg? La ce se adună ei la ”Tinerețea”?
• Băi Grigore, nu îmi ziceai tu aseară că e greu să fii flăcău tomnatic?

Îmi potrivesc ochelarii în oglinda din coridor: chelia a mai câștigat din poziții în ultimul timp.

• Nu flăcău tomnatic, îl corectez. Om singuratic, om singuratic!
• Apoi, vezi, ești de acord cu mine. Mi-a lăsat numărul de la ”Tinerețea”. Ce zici dacă sun și ne punem în listă? Ai? Dacă nu ne place ieșim din prima, în aceeași secundă.
• Băi, da cine se duce acolo, ce fel de femei?
• Femei ca toate femeile, se dansează, se mănâncă. Muzică bună: Fii atent! Pachetul e la două sute de lei.
• Nu-i nici mult nici puțin. Dar joi seara de obicei îmi sună Radu, feciorul cel mai mare.
• Sună-l tu mai devreme și gata.

Muzica anilor `70? Îmi frec obrazul nebărbierit de vreo săptămână.

• Știu eu…

După vreo jumătate de oră Buftea îmi sună iar și îmi zice că la opt și un sfert să fiu în fața blocului. Caut cămașa albastră în toate dulapurile și nu o găsesc, în schimb dau de puloverul în dungi. Merge, că nu mă duc să mă însor. Găsesc și pantalonii gri pe care nu i-am mai îmbrăcat de la nunta lui Radu. Gata, mi-am potrivit ținuta. Caut pastilele și le bag precaut în buzunarul pantalonilor, să nu le uit. Seara, la zece și un sfert trebuie să le beau.

• Alo, Radule!
• Tată, ce s-a întâmplat? Te simți bine? Aud la celălalt capăt vocea lui Radu.
• Da, am vrut să te mai sun și eu, ce numai tu și tu.
• A, m-am speriat. Cum ești? Inima?
• Ei, inima e tot acolo, măi băiete!

Radu râde. Mai schimbăm două vorbe.

• Tată, hai ai grijă. A, am uitat să îți zic- peste două săptămâni am o deplasare și voi fi în trecere. Ne vedem!

După ce mă bărbieresc îmi cercetez fața. O ridic în sus cu un zâmbet. Nu râd – cade. Râd se ridică. Dracu s-o ia! Îmi pieptăn părul rar. Îl dau într-o parte. Îl dau înapoi- și mai rar. O să-mi pun pălăria. Dar va trebui să o scot în restaurant. Dă-l naibii. Mâine îl tund de tot. Acum e în vogă să umbli chel. Cap să fie, păr am mai văzut. După ce termin cu toaleta caut ciorapi cu pereche. De când sunt am o problemă cu ciorapii. Mereu sunt desperecheați. Caut și transpir, îmi vine să smulg sertarul și să-l arunc peste geam. De mâine îmi cumpăr numai ciorapi negri. Toți să fie la fel. În fine, găsesc doi la fel de amărâți.

La opt și zece sunt în fața blocului. Niște bătrânele stau pe bancă și se șușotesc. Iese și Buftea. Și-a vopsit părul?! L-a pomădat?! Ajunge în dreptul meu împreună cu un parfum ieftin. De-acu, vrei nu vrei bea, Grigore, agheasmă. Simt că babele au început să se însuflețească și le umblă broboadele încolo- încoace.

Până la ”Tinerețea” mergem o oprire cu tramvaiul, apoi pe jos, pălăvrăgind întruna. O seară de joi liniștită și răcoroasă. Trag aer adânc în piept. Inima îmi e ușoară ca o păpădie. Îmi vine să strig: ”Hei, nu mă tem de tine, bătrânețe!” Dar tac, auzindu-l pe Buftea cum răsuflă greoi, abia ținându-se din urma mea.

• Stai un pic, mai încet, îmi tot suflă în ureche.

Buftea e cu doi ani mai tânăr, dar am observat că îmbătrânește.

Ajungem în fața restaurantului, o fetișcană de vreo patruzeci de ani, cu o foaie în mână, ne întreabă numele:

• Buftea Ion și Burlacu Grigore, zice vecinul meu.

Intrăm în sala cu scaune și mese albe și mă gândesc ce dracu caut aici. Doamna ne înșfacă de braț, temându-se să nu ne răzgândim. Îl lasă pe Buftea la o masă cu o tipă cu obrajii dolofani și violeți, iar pe mine mă conduce la o masă liberă. Mă așez. Fiecare masă are câte o lumânare, o vază cu o nu- mai-știu-ce-floare și două tacâmuri. Au mai rămas două mese libere, la unu eu singur, în rest, perechi-perechi. Unii au început să facă schimb de vorbe. În colț doi țigănași își acordează instrumentele. Când îmi întorc capul spre scaunul din fața mea, o doamnă cu gene de vacă mă scotocește cu privirea.

• Elizaveta Cucerescu, face ea aranjându-și buclele albe ce au început să-și piardă din formă.
• Bună ziua, sunt Grigore, mă prezint.

Începe muzica și un chelner ne aduce salată, mici și câte un pahar de vin ieftin. O melodie de ABBA se revarsă în sală și perechile se înviorează. Cucerescu are în jur de șaizeci și cinci de ani, dar, după cum vorbește, înțeleg că totuși are mai multe riduri pe față decât pe minte. Vorbește întruna despre pisică și bolile ei de rinichi. Simt că amețesc. Îl caut pe Buftea și îl văd sărind ca pe jăratic în ritmuri de hustle cu o tipă în fustă verde. Doamna Cucerescu îmi zice că nu a dansat de vreo zece ani, de când a rămas văduvă. Mă simt mai mult decât obligat să o invit la dans. Doar să se termine hustle-ul. Începe un blues. Doamna Cucerescu se ridică greoi, apoi cade înapoi pe scaun, după transpirația care i-a apărut pe frunte și pe sub ochi, înțeleg, că totuși îi e greu, chiar și după zece ani de la moartea soțului, să danseze.

Buftea mă salvează, prezentându-mi-o pe cea în fustă verde.

• Dansați? Mă întreabă un glas pițigăiat.

Ne învârtim ușor. Nu am mai dansat demult. Am senzația că suntem într-un spectacol și am nimerit exact în actul trei. Atât de mulți bărbați și femei la un loc, care nu vor să îmbătrânească nu am mai văzut. Oamenii din sală, sunt o masă imensă din plastilină. Băi, degeaba a zis cine a zis că bătrânii ațipesc la moartea prietenilor lor, ăștia îl trezesc și pe dracul din somn!

Mă simt un pic incomod din cauză că doamna Cucerescu a rămas să savureze singură vinul. Dar, observ că un moșneguț și-a tras scaunul lângă ea și dau amândoi în același ritm din cap. Mă lipesc ba de o fusta verde, ba de un guler de vulpe, ba de o rochie croșetată. Picioarele susțin ritmurile de rock’n’roll, vals și hustle. Sunt apă. Și îmi pare rău, totuși, că nu mi-am căutat mai insistent cămașa albastră. Mi-ar fi fost mai puțin sufocant. În acel moment zăresc, în lumina slabă, un ceas de perete. E unsprezece. Îmi amintesc că nu mi-am băut pastilele ce îmi întrețin bătăile regulate ale inimii. Încerc să mă rup din brațele tipei cu guler de vulpe. Îi desprind degetele unul câte unul, dar ea mă trage înapoi în ritmul de tango. Dansul nu se mai termină. Guler de Vulpe poartă parfumul L’Air du temps. Simt că vreau să vomit. E parfumul cu care se dădea prima mea soție. Mă sufoc! Din ultimele puteri mă smulg din strânsoarea Gulerului de Vulpe și dau bir cu fugiții.

Afară, pe scări, îl văd pe Buftea, lipit de perete, răsuflând din greu. Îmi scot pastila din buzunar și o pun sub limbă. Aerul îmi năvălește în plămâni.

• Ce-i cu tine? Îl întreb pe Buftea.
• Băi Grigore, adă-mi niște apă, că nu pot să le înghit fără. Nu se duc și gata.

Mă întorc și iau o sticlă de apă. În coridor o întâlnesc pe Elizaveta pufăind, ieșind din masa ce tropăie.

• Domnule Grigore, mergeți spre casă?
• Da, da, e târziu…
• Ce frumos a fost! Însă după gâfâitul pe care îl scoate înțeleg că numai frumos nu a fost. În care parte?
• Da Dumneavoastră? O fac eu pe deșteptul.
• Încolo, spre Livezilor, arătând încrezător spre dreapta.
• A! Zic, simțind cum inima îmi bate în gât. Eu spre Sculeni, și-i arăt spre stânga. Seară bună!

Îi întind lui Buftea apa. După ce își înghite pumnul de pastile, plecăm spre casă, ceva mai tăcuți decât atunci când ne porniserăm spre restaurantul cu nume promițător ”Tinerețea”.