Carmina & Mihail Vakulovski. Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?

„Tot ce facem împreună (fie revista, fie cenaclubul, fie interviurile, fie cartea), facem de plăcere, în afara serviciului, e ca și cum am călători împreună, de aceea totul iese firesc, natural, viu.” Mihail Vakulovski 

Dialogul face parte din ancheta „Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?”, realizată de Cătălina Bălan

Carmina a făcut parte din echipa redacției Revistei Tiuk, una dintre cele mai importante platforme culturale ale anilor 2000, fondată de Mihail. Pornind de la această platformă, ați creat și CenaKLUb Tiuk, un eveniment cultural binecunoscut, care se apropie de cea de-a 200-a ediție și la care au fost invitați scriitori, rockeri și tot felul de artiști dintre cei mai diferiți. De la texte publicate la întâlniri directe cu publicul, ați creat un traseu complet pentru idei și autori. Cum se leagă aceste două proiecte, revista și CenaKLUbul, în felul în care gândiți cultura? 

Mihail Vakulovski: Tiuk a fost prima revistă on-line de cultură, care a existat din iarna anului 2000 pînă-n 2016, cînd a fost atacată cibernetic cică de la o universitate din Turcia. N-a fost nici pe departe primul atac, dar pînă atunci au reușit să ne salveze Dan Mașca și profesioniștii săi de la reea.net, care ne-au găzduit, dar în 2016 nu s-a mai putut face nimic. Am realizat 44 de numere (îl pregătisem și pe al 45-lea), care apăreau o dată pe anotimp și care cuprindeau foarte multe texte din toate domeniile posibile, chiar dacă a fost mai mult o revistă de cultură. Am gîndit totul legat de revistă dinainte să pornim la drum, iar la prima „ședință de redacție”, în garsoniera de sub Tîmpa în care locuiau Mihail și Alexandru, au mai participat, în afară de noi doi, Carmina, Nicoleta Cliveț și Viorel Ciama. De grafică s-a ocupat Dan Perjovschi. Facerea unui nr. dura destul de mult. Mai întîi adunam textele, le corectam, redactam, apoi le așezam în capitole, după care le puneam mai întîi pe dischete, apoi pe CD-uri, apoi pe DVD-uri, pe care le duceam la Viorel Ciama, doctorul în computere, care se ducea la un internet cafe și le încărca pe site-ul revistei. Asta pînă ne-am putut trage net acasă, firește. Cenaclul-club a venit mai tîrziu, prima ediție oficială a avut loc pe 16 octombrie 2011, la Rockstadt, pe strada Lucian Blaga, nr. 13, din Braşov, iar cea mai nouă ediție, a 191-a, a avut loc acum cîteva zile, pe 23 aprilie, la Librăria Humanitas Brașov. Sînt două proiecte făcute din pasiune, de plăcere, de aceea ne-a făcut bine să le realizăm împreună. 

În 2017 ați coordonat împreună o carte de interviuri, „Dialoguri metalice”, apărută la Casa de Pariuri Literare. Cum ați lucrat la acest proiect? 

M. V.: În cartea „Dialoguri metalice” am adunat interviurile cu membrii unor formații preferate, pe care i-am prins la festivalurile rock din România: Serj Tankian / System of a Down, Robert Westerholt şi Jeroen van Veen / Within Temptation, Johan Edlund şi Anders Iwers / Tiamat, Tilo Wolff şi Anne Nurmiv / Lacrimosa, Marco Tapani Hietala / Nightwish, Andrew Eldritch / The Sisters of Mercy, Máté Tilk şi Bálint Csongor / Subscribe, Asis Nasseri / Haggard, Hamish / My Dying Bride, Therapy?, Mikael Stanne / Dark Tranquillity & Sainkho. Aici chiar c-a trebuit să lucrăm în echipă, umăr la umăr. Mai întîi Mihail scria întrebările în română, Carmina le traducea și le adresa în engleză, iar Mihail filma & înregistra. Apoi Carmina le traducea în română și le publicam în revista noastră, Tiuk, iar pe unele, în variante mai prescurtate, în Revista Sunete, unde Mihail era redactor. O carte pe note muzicale, un album familial în ritmuri rock. 

În proiectele pe care le construiți, rolurile par să se distribuie firesc între voi, de la editare și organizare până la configurarea întâlnirilor din jurul revistei și CenaKLUbului Tiuk. Cum se așază această colaborare în ritmul vieții de zi cu zi și cum reușiți să păstrați loc pentru ea? Există o diferență între felul în care colaborați în proiectele publice și felul în care discutați ideile sau textele acasă? Unde se trasează, dacă se trasează, această linie? 

M. V.: Tot ce facem împreună (fie revista, fie cenaclubul, fie interviurile, fie cartea), facem de plăcere, în afara serviciului, e ca și cum am călători împreună, de aceea totul iese firesc, natural, viu. Nu permitem ochiului dracului să se apropie de proiectele noastre de suflet, așa că nu ies scîntei, forțări, certuri. Acasă ne întîlnim destul de rar. Carmina pleacă la serviciu cînd eu încă dorm, cînd lucrez eu acasă, fiind bufniță de noapte, Carmina deja doarme. Cel mai mult sîntem alături în pandemii și călătorii (care ne cam priesc). 

Carmina apare, în anumite texte ale lui Mihail, și ca prezență poetică, una luminoasă și privită cu multă afecțiune. Cum se negociază această trecere de la persoană la personaj în interiorul relației voastre? Atunci când realitatea apropiată, inclusiv relația voastră, intră în poezie, cum se transformă ea? Există o distanță pe care o păstrați între viață și text? 

M. V.: Cele mai multe din poeziile mele sînt existențiale și cotidiene, de aceea le zic existeme (de la „a exista” și „poeme”). Chiar dacă a fost o perioadă cînd s-a respins ideea de inspirație, eu mă inspir din viața de zi cu zi, din realitate, și multe din existemele mele pornesc de la ceva concret, au o scînteie reală care le aprind și le lansează în imaginația mea, care le trece prin suflet și creier, apoi le așterne pe „hîrtie”, le eliberează. Iar Carmina mi se potrivește perfect în rol de muză, am un manuscris întreg cu personajul ei, se numește „car mine” (așezat grafic pe două rînduri) și am mai publicat poezii din el pe ici și colo, inclusiv în „Riduri” și „Viața mai pe scurt”. Cît despre distanța dintre viață și text, eu încerc să fie cît mai mică, chiar dacă e evident că-n viață nu are sens să treci unele limite, să încalci unele reguli, iar literatura nu are granițe și limite.