De la bunicul am moștenit umbra…

Super tata mare

De la bunicul am moștenit umbra. Bunicul avea har și stil în tot. Avea har, pentru că în cerul gurii i se vedea o pată în formă de cruce și avea stil pentru că plânsese pe când se afla în burta mamei sale, cică. Pe bunicul nu-l lătrau câinii și nici nu-l înțepau țânțarii. Avea puteri ciudate. De exemplu, când stăteam cu el la poartă, la povești, doar ridica o mână și orice căruță care trecea sau orice mașină se oprea ca prin minune. Când mergeam la oraș, stătea cu spatele la semafor, se concentra și imediat culoarea roșie se transforma în verde. Uneori, după-amiază, după ce-și bea țuiculița, bunicul înceta să mai respire o jumătate de oră, iar eu profitam ca să-l caut de bani prin toate buzunarele. Într-o zi, când l-am însoțit la mormântul bunicii, am observat că-i dispăruse umbra. Mi-a zis că aia nu era vreo putere dumnezeiască ci, pur și simplu, intrase soarele în nori și îmi spunea să stau liniștit, că umbra, oricum, o să mi-o lase moștenire când se va duce după bunica. După ce bunicul s-a prăpădit, am înțeles că făcea mișto de mine și cu opritul căruțelor, și cu schimbarea semaforului, și cu ținerea respirației, dar și acum, după zeci de ani, încă mi-e imposibil să le explic prietenilor și colegilor de ce naiba am două umbre.

Roboata

Ar fi trebuit să te suspectez de când te-am cunoscut, păreai o păpușă, o entitate artificială cu ochii ăia metalici, imobili și cu pielea aia ca de porțelan. Te sărutam pe obraz și parcă atingeam un gard în ianuarie, te luam de mână și-mi inspirai clanța fierăriei bunicului în miez de viscol. Când vorbeai, tonul tău distant, calculat, rece, îmi îngheța inima, chestii care, puse cap la cap, te făceau, totuși, incredibil de atractivă, de-o eleganță adâncă, robotică, inedit de romantică. Și, în plus, veneai și cu buzele alea roșu-carmin sălbatic, care le atrăgeau pe ale mele fără scăpare. Ele erau cel mai uman și mai carnal colț al tău, nu mă respingeau niciodată, dimpotrivă, parcă voiai să mă mănânci pe dinăuntru, începând timid din afară ca o fiară profesionistă… Iar eu eram în fiecare zi tot mai setos de gura ta, de buzele acelea fierbinți care-mi luau viața și-mi ofereau atât de ușor paradisul… Când mi-am dat seama, era deja prea târziu. Am descoperit pe luciul buzelor noastre topite, îngemănate, strălucirea tăioasă și, în sfârșit, vie a ochilor tăi. Înainte de a muri am știut, totuși, că-mi absorbise sufletul, pe de-a-ntregul și fără întoarcere, cu acel ultim sărut. Am murit fericit.

Epoca de aur, de rahat și de iubire

Eu aveam optsprezece ani și orașul acela era o urbe de noroi și de camioane, populată de oameni palizi și de sărăcie lucie, de casnice comuniste și de adolescenți identici, paralizați cu toții de frig și întuneric. Dar în acel oraș imund se afla și Ea, ca o lumină din vis și din milioanele de dubii ale iubirii căpiate la vârsta aia mut și surd de frumoasă. De aceea, din momentul în care am cunoscut-o, orașul deveni altul. Se împodobi cu flori imaginate și imaginare, flori pe care doar eu le simțeam, fără nevoia de-a le vedea. Și, de asemenea, a fost atunci când pavajul străzilor străluci chiar și fără ploaie, chiar și după ora șapte seara, când se lua curentul până la telejurnal, chiar și fără lună plină. A fost atunci când în blocurile gri și reci au început să locuiască oameni buni și calzi, dispuși să mă ajute, deși eu nu știam la ce, pentru că datorită Ei nu mai aveam nevoie de nimic.