Dialog cu Dumnezeu în poezia lui Vasilisk Donica

Testamentul lui Zehei Orbul
Îngenuncheat și orb la masa sfântă,
Încremenit și cu povara grea în spate,
Bolborosind atuul iertăciunii mute,
Se tot credea primit la Cel de sus în toate…
Mai stai încremenit o veșnicie
Cu ocnele de saramură împovărat,
Acolo unde tu țintești, la Domnul,
Nimic și nimeni nu intră de-i spurcat.
Și ce dacă ai spus un Doamne, Doamne?!
Și pragul în biserici ai pășit, doar spre sfârșit
Mai e nevoie de trăiri și Taine,
De plângerea păcatelor și de împărtășiri.
Vei sta așa încă o veșnicie…
Să plângi cu ochi orbiți ce i-ai avut
Și strigă cu muțenia cea blândă,
Căci cerului urechea i-a surzit!

Viață și Vieți
Curg în stropii umezi de ploaie
Și-nvăț că iertarea-i viață!
Mă îmbrac în culorile curcubeului
Și sorb din soare speranță!
Mă oglindesc în luceferii palizi
Să văd de iubirea e vie…
Mă poartă norii prin ceață
Și sorb din Vița Vieții – Viață!

Relegare
Lumina umbră nu face!
Hristos e Viața de veci!
Ajuns în lipsa luminii
În bezna totală a morții,
Amintește-ți, că ești doar o umbră,
Vremelnică ți-e stare de-aici!
Și caută cât mai curând –
Reconectarea la sursa plină de sevă,
La Viața Vieții de veci!

Viața din lut
Umblă tiptil prin ceruri
Cu teama de a nu-l trezi din somnul adânc,
Gândind că încă nu a reușit să o sculpteze…
Chiar dacă știa că va gusta din rod,
Oricum umbla tiptil,
Oricum a modelat-o…
Și nu e o îndreptățire, pe drept, nu ea-i de vină!
Pe târâtoarea blestemată trebuia să n-o zidească
Și ispita nu s-ar fi născut,
Dar Lutul…
Iată, s-a trezit la mușcătura ei din măr
Și a crescut din sămânța-i Viață!
Lutul, fără lut nimica nu s-ar fi făcut –
În el a crescut, din el s-au semănat
Ființele din lut cu viață…
Și s-a întors cuminte la al lui loc, acolo de unde a fost luat…
Și știm că viața fără de iubire-i lut curat…
Și, totuși, viața din lut s-a-nfiripat?

Lipsit
-Copile!
-Da, Părinte!
Așa iubeai cândva…
La începutul vremii, la început arhaic,
Prin sadul cu verdeață
Îi căutai privirea și vocea de dulceață,
Cu ochi de nou-născut,
Deși-n maturitate,
Căci numai cu suflarea
Vibrare-n vene ți-a încolțit
De-a pururi să îl porți în tine, astfel a dorit,
Dar fost-ai amăgit
Și ți s-a înrăit privirea…
Și din a mărului dulceață
Amar de bună soarta ți-ai croit
Deznodământul fiului nenorocit…
Venit-a să te strige, Copile,
Și dragostea să-ți înnoiască
Umil, spus și blând
Cu sadul iarăși viața să-ți unească…
Și tot strigându-te, nu l-ai primit,
Vrând să te ia pe brațe, pe cruce l-ai jertfit…
Nu-ți trebuia zidirea, de ce ți-a trebuit?
Să răzvrătească firea, de asta-ai dăltuit?

Urcând, să cad
Mă sui în lună plină
Spre alte lumi de vis
Şi ars voi fi – lumină,
Aşa îmi este scris.
E drumul prea departe
Şi mă prefac în lut
Până ajung în moarte,
De dor ce l-am avut.
Dar nu ştiu altă cale
De stea să mă despart,
Urcând pe cer agale,
Privind în jos, să cad.

Rugă
Să-mi întorci, Doamne, înapoi
Ce mi-ai luat într-un târziu,
Căci gândul este plin de ploi
Şi sufletul tot mai pustiu.
Să-mi dai, o, Doamne, ce-am avut,
Căci ieri de soare eram plin…
De azi şi cerul am pierdut
Şi sunt pe veci sortit în chin.
Dar luminează, Doamne-n întuneric,
Să dai la toţi din darul tău,
Cu gând de ieri tot mai puternic,
De azi pe veci ferit de rău.