Vasilisk Donica: ,,INVERS”

Adâncul nopții își întinde visurile înstelate și gândurile mă poartă la vremurile trecute și la cele de azi.

Ascult șoaptele vântului umed ce-mi aduce frânturi de imagini cu salcâmi înfloriți ce aleargă unul după altul și eu îi privesc cu nesaț întins pe fundul căruței pe o pufoaică veche, când trecem în drumul spre casă și pe tata vesel fredonând o melodie în fluierat, pe care îl văd invers, de jos în sus, ca și pe copaci și cerul dealtfel, ce oprește calul să-l adape la fântâna cu uluc pestecâteva case mai la vale de noi.

Fiecare, probabil, se desprinde cu greu de locuri și meleaguri, de ființe și lucruri pe care le poartă cu el peste ani prin lume sau poate le uită ca pe un vis din zorii dimineții al celui ce privește spre geam în trezire. 

Imaginea copilărie nu credeam că o să revină pe retina ochilor mei, invers și poate nici nu invers decât cu totul întoarsă, cu totul alta, alta tristă și posacă.

M-am întors în sat, mai bine zis în ce a mai rămas din sat și am plâns la fiecare pas făcut. 

Unde e viața de altădată? Unde au fugit toți?  Poate s-au ascunsca în jocul copilăriei ,,de-a v-ați ascunselea’’?

Tristețe și plans…

Fântânile au secat, drumurile s-au înfundat, nu mai sunt cărări bătătorite de la o casă la alta, de la o poartă la o portiță, de la ele la biserică. Le-au năpădit buruienile și spinii.

Ziceau bătrânii în înțelepciunea lor simplă ca două copeici, că la fântâna la care nu umbli – seacă și cărarea pe care nu mergi – dispare. 

Drumurile mai întâi s-au îngustat, năpădite de buruieni sălbatice venite din lumi străine, apoi mărăcinii le-au înghițit ca niște balauri flămânzi, fără saț și fără fund, apoi s-au șters și le-au uitat toți. Dar apele fântânilor s-au înverzit a speranță mai întâi, mai apoi s-au amărât ca veninul de mâhnire, apoi s-au retras triste spre fundul pământului de unde să nu mai iasă niciodată pentru a nu mai vedea ce se petrece în lumea asta, în secolul aceasta pustiit. Speranța de la început că o dată cu verdele vor fi utile ca cozile de ceapă verde primăvara, pe care le rupea gospodina pentru o gustare delicioasă din ouă și cozi de ceapă cu puțin ulei, care pe la noi se zice scrob, care era mâncarea primăverii.

Nu mai au fântânile funii, gălețile au putrezit tot așteptând să vină cineva să le arunce în gol deasupra apei, să fie coborâte în ochiul limpede din care să se umple cu nesaț și apoi să se grăbească în sus spre lumină ca să adape setea celui mai important trecător însetat de viață, fără nici o importanță – om sau animal. În așteptarea lor însă au ruginit ca frunza toamna și s-au risipit. Erau gata să fie chiar bătute de pietre în coborârea lor, dar nimeni nu a venit, nimeni nu mai este însetat de viață, de frumos, de pur, de lumină. 

Până și casele au intrat cu tot cu temelii în pământ până la brâu. Prispele cândva muruite cu grijă de femei harnice au fost acoperite cu spini, care cândva erau trandafiri albi, rozi și roșii din petalele cărora gospodinele făceau dulceață. Ferestrele cândva luminate de ochiii celor ce priveau în ele stau pe jumătate oarbe și privesc în pământ cu tristețe, căutând nedumerite să înțeleagă unde sunt toți?

Azi mânâncăm, bem, îmbrăcăm toți  tot ce ne pune înainte marketingul. Asta îmi amintește cum noi cu tata, când eram mic, puneam la vite în iesle nutreț, dar alegeam ce să le punem, căci tata ne învăța regula de aur – cum le dăm așa ne vor da, de lapte e vorba. 

Regula de aur a tatei, oare nu e aplicabilă și în relația noastră cu aproapele nostru și cu Dumnezeu? Nu ar trebui să gândim fiecare ce dăm, cum dăm, căci așa vom primi?

Dar azi e totul invers. Or, poate eu nu înțeleg nimic, căci am rămas acolo în fundul căruței pe pufoica veche, mic și sfrijit, la minte, și nu înțeleg încă că lumea dorește încă apă, viață, lumină.