Mihail COANDĂ: DIN JURNALUL UNEI ASISTENTE

În fiecare zi, întâlnim oameni cu caractere diferite, unii ne rămân în minte, alții în inimă, dar puțini sunt cei care îți umplu sufletul de frumos. În gesturi mici găsim adevărata frumusețe a vieții, în gesturile simple, nevinovate, izvorâte din adâncul fiecăruia, gesturi care au darul să înnobileze sufletul. Așa mi-a ramas în suflet un om cu o deosebită elegantă, un lord al bunelor maniere, din ce în ce mai rar întâlnit în ziua de azi.

Un pat de spital.

El, cu sechele neurologice, afazic și cu hemipareză! Undeva trecut de optzeci și unu de ani, ținuta fizică te ducea cu gândul la vechii aristocrați, fiecare por emana demnitate, eleganță, părul îi era mereu pieptănat impecabil. Soția, modelul devotat, care nu pleacă de la căpătâiul lui, doar în cazuri extreme!O femeie micuță la trup, dar de o eleganță molipsitoare, o lady.

Privindu-i, sunt un tablou care te încarcă emoțional, dragostea aceea fără cuvinte. Bănuiesc, după limbajul gestual că acești doi oameni s-au iubit și s-au respectat mult, că timpul nu a trecut peste ei, încă se simt în prima zi când își jurau iubire, când se pierdeau unul în ochii celuilalt.

De câte ori intram în salon, el o ținea de mână, atât putea să-i mai ofere. Câți ani de iubire se ascundeau în această strângere de mână. Mă apropii de acest domn să-i administrez tratamentul și în acel moment mă privește fix și apropie mâna de piept, în dreptul inimii! Cumva stânjenită, întreb soția ce dorește, deși instinctul îmi spunea cam ce înseamnă asta!

„Va place , doamnă, altfel, nu vă permitea să vă apropiati de el” îmi spuse soția.

,,Mulțumesc!” spun eu, plină de emoție.

Privirea insistentă a bărbatului îmi urmărea toate mișcările pe care le făceam prin salon. Mă simțeam stânjenită, pentru prima dată în cariera mea, roșisem în obraji, era ceva ce nu puteam controla. În cele din urmă, mai face niște gesturi pe care nu le-am înțeles! Bineînțeles, soția mi le-a tradus:

Vă roagă să reveniți!

Sigur, doar asta trebuia să fac, să supraveghez toate perfuziile! În momentul când m-am întors, pacientul mă aștepta, fața i s-a luminat și a ridicat mâna îndreptându-o spre mine! M-am apropiat de el și i-am întins și eu mâna, crezând că asta vrea să fac! El mi-a strâns-o, ușor, apoi a dus-o la buze și mi-a sărutat-o! Un gest care m-a luat prin surprindere, câteva secunde am fost fără reacție. Îl priveam în ochi și am văzut cum lacrimau.

,,Doamna mea- mi-a zis soția, prin asta vă mulțumește pentru tot ce faceți pentru el!

Noi nu suntem obișnuite cu astfel de gesturi, puțini sunt cei care ne apreciază pentru ceea ce facem, deși ăsta este rolul nostru! E mare lucru , din când în când, să ai parte de astfel de oameni! Te încarcă, îți umplu acel gol pe care îl simțim de fiecare dată când intrăm într-un salon, te motivează să fii mai bun, mai empatic! Și încă ceva, nu îți pierzi speranța că încă mai există în lumea asta respect , gentilețe, recunoștință! În fața acestor oameni mă înclin cu respect!