Irina Cojocaru: „Dați tuturor lumină, omul are nevoie de lumină!”

La 4 martie, în sala mare a teatrului „Satiricus”, am vizionat spectacolul „Hamlet”. O oră și jumătate pline de farmec, emoții și fiori. Jucată în premieră în 2018, astăzi regizorul Sandu Grecu a adaptat piesa la contextul războiului ruso-ucrainean, fiind dedicată refugiaților.

Spectacolul părea că se începuse de îndată ce am intrat în sală. Actorii aliniați în fața scenei, îmbrăcați în negru, cu fețe lipsite de vreo oarecare emoție. Lumina s-a stins și ritualul de teleportare într-o altă realitate se inițiase. Prin fumul răspândit în toată sala distingeam cum actorii se rotesc, urcând și coborând o scară; încet, încet, fiecare intra în rolul pe care urma să îl joace. Feeria se împregnase pe fețele noastre, ale spectatorilor.

Hamlet ne impresionase, marcat de propriile idei, trăiri, obsesii, concepții filozofice, dar și de frământarea epocii și a contemporanilor săi. Drama transmisă prin discursurile lui, mișcările scenice atât de naturale, dar mai ales râsu-i isteric ne făcea să retrăim experiența personajului nedreptățit, prins în închisoarea unei lumi depravate, pline de minciuni și trădări nesfârșite.

Othelia, unica rază de lumină din tumultoasa viață a lui Hamlet și din întreaga Danemarcă, a reușit cu măiestrie să creeze imaginea unei eroine moi, sincere, senzuale și romantice. Frumoasa voce melodică a actriței a contribuit la integritatea imaginii. Rolul a fost jucat impecabil.

Pe parcursul spectacolului, dansatorii au fost cei care au amplificat trăirile personajelor dar și au creat tranzițiile din lumea lui Hamlet în realitatea noastră sumbră, în contextul războiului. A fost uimitor momentul când aceștia, îmbrăcați în gri și cu măști pe care era tipărit tricolorul Moldovei, alergau necontenit  înainte, iar de sus îi privea un bărbat care mima imaginea unui dictator. Simbolistica scenei, cred eu, a înțeles-o fiecare spectator în parte. Muzica bine aleasă, luminile și celelalte efecte speciale (fumul, de exemplu) se sincronizau de minune, afundând spectatorii și mai mult în drama realității.

Finalul a fost covârșitor. Aceeași oameni în măști cu tricolor stăteau într-o cușcă, privind speriați prin gratii cum deasupra lor cad cranii, multe cranii, iar Hamlet stătea în genunchi cu sabia înfiptă în pâmânt. Scena era acoperită de luminile albastru și galben…

Din sală am ieșit perplexă. În minte îmi sunau ultimele cuvinte ale lui Hamlet: „Gândirea ne face lași pe toți”.