Recent am fost la piesa „Hamlet”, un spectacol fabulos. Cum s-a născut?

Sunt produsul școlii ruse de teatru. Am avut norocul de a studia de la doi regizori disidenți: Arcadie Raikin și Iurie Petrovici Liubimov, conducătorii teatrelor „Satiricon” și „Taganka”. Ei făceau un fel de teatru de protest la tot ce se întâmplă în lumea sovietică, chiar dacă, pe atunci, era cenzura, regimul netolerând spectacolele sociale și satira politică. Fiind la ei la regie, asistam la restabilirea spectacolelor interzise.

Întors la Chișinău, am deschis propriul teatru „Satiricus” cu aceeași tentă de satirizare. Atenționăm societatea că trebuie să luăm o atitudine. Am vrut să fondez un teatru în care să vorbesc în mod deschis cu societatea, care să meargă măcar cu un pas înaintea ei, să scoată problemele la iveală, nu să le rezolve. Însuși teatrul, de la începutul începuturilor, din antichitate,  a apărut ca o necesitate de a vorbi despre o problemă. Se scria o piesă pe un caz concret și îl jucau. Se aduna toată Atena, priveau spectacolul și se expuneau, luau atitudine. Genul de spectacole cum ar fi „Comediantul”, „Unde mergem, Domnilor?”, „Moțoc”, „O scrisoare pierdută”, „Bătrânii noștrii”, „Înainte și după fugă”, „Made in Moldova” sunt axate pe probleme.

„Hamlet” l-am montat în perioada lui Plahotniuc, despre un stat capturat. Vorbim despre  momentul când statul era totalmente captiv, iar cetățenii controlați, așa cum se arată și în spectacol. A fost pentru prima dată difuzat înainte de alegerea președintelui și înainte de alegerile parlamentare, scopul nostru fiind să îl alungăm pe acest Plahotniuc. Piesa este despre un tânăr care încearcă să se revolte, dar nu poate, pentru că este singur și susținut de nimeni, este trădat și urmărit în fiecare mișcare a sa.

Când a apărut conflictul ruso-ucrainean, l-am adaptat puțin la context, așa cum readaptez anumite spectacole la actualitatea evenimentelor. Spectatorul trebuie să privească adevărul lucrurilor ce se întâmplă, el nu poate veni pur și simplu să se distreze. Chiar și în comediile distractive aruncăm câte o șopârlă despre regim și despre anumite metehne ale noastre. Anume prin acest lucru ne deosebim de alte teatre. Mă întreabă lumea: „cum formez repertoriul teatrului „Satiricus”?” Ei bine, prefer să mă întâlnesc la discuții cu oamenii, să ascult ce vorbesc, ce probleme rumegă societatea în dialoguri, dar pe care nimeni nu îndrăznește să le vocifereze. După, caut piesa. Formez conceptul regizoral, nealterând textul autorului, modelând cu anumite accente regizorale, decor, costum, mizanscenă, recuzită, lumină, sunet, plastică și aduc ideea pe care vreau să o sugerez spectatorului.

Regizorul Brecht spunea: „Actorul, în calitate de cetățean, trebuie să fie deasupra personajului”. Eu le spun actorilor că, înainte de toate, ei sunt cetățeni ai Republicii Moldova, ei urcă pe scenă anume în Chișinău, ei sunt cei care joacă în fața generației internetului. Pe spectatorii de azi nu îi interesează să le vorbești abstract, ci să le expui o problemă la care nu s-au gândit. Așa am făcut și în cazul piesei „Hamlet”. Am omis și am scos mult text, lăsând doar chintesența reprezentativă pentru secolul XXI, secolul vitezei, secolul internetului, în care trebuie să dai totul pe față.

De ce ați ales anume piesa Hamlet pentru fi adaptat la contextul războiului ruso-ucrainean?

Hamlet este o piesă în care se vorbește despre lupta pentru putere, trecerea peste cadavre. Putea fi și piesa „Regele Lir”, ”Richard”, dar „Hamlet” este mai reprezentativ, deoarece este vorba despre un baiat tânăr. Hamlet reprezintă noua generație care protestează împotriva regimului vechi. Personajele din piesă ne dictează starea pe care o trăim în acest război ruso-ucrainean, care se intercalează foarte bine cu textul lui Shakespeare și cu cerința, dorința, necesitatea acestui Hamlet de a se răzbuna.

Trebuie să înțelegem, ce se întâmplă acum în lume este de groază. Nu cred că este ceva mai prețios decât viața omenească. Ea ne este dată o singură dată pe pământ, nu putem face dublaj ca la filmări sau să încercăm de trei ori aceeași scenă. Nu poți motiva cu nimic miile de vieți pierdute acum. Se vor restabili clădirile, orașele, numai nu oamenii pieriți. Îmi aduc aminte de războiul din `92 din Transnistria, când copiii născuți în timpul conflagrației nu și-au văzut niciodată tatăl. Acum e aceeași situație. Aș întreba guvernanții de azi: „cine îi dă copilului părintele înapoi?”

Cred că ceea ce se întâmplă acum este vorba despre slaba capacitate a politicienilor de a duce un dialog diplomatic.

Nu pot să nu atrag atenția asupra secvenței când actorii cu măști pe care era desenat tricolorul Moldovei stăteau în cușcă, iar deasupra lor cădeau cranii. Care ar fi semnificația acestei scene?

E chiar ceea ce se întâmplă acum: stau oamenii în metrouri în Kiev sau în subsoluri, ascunși și bombardați, în timp ce mii de ostași mor. De aceea cădeau cranii și nu bombe. Se relatează despre pierderea vieților omenești. În această luptă pentru putere, în dorința de a câștiga, mor oameni. În acest sens, vine să ne sugereze și scena cu marele tron sub care stau oameni speriați. A fost folosit tricolorul Republicii Moldova dintr-o scenă de captivitate, când ni se interzicea să vorbim. Avem și scena când prim-ministrului i se închide și lui gura. Vorbim de situația politică din Moldova în 2018, dar care este valabilă și acum. În contextul de azi, nu am folosit drapelul rusesc, pentru a da de înțeles că se interzice să vorbești în mod deschis despre regim, cu riscul de a fi persecutat. Dacă se încearcă a spune că nu e un simplu conflict, dar e război, Putin ia la carandaș pe toți. S-a vrut demonstrat dreptul de a vorbi.

Cum este Hamlet al lui Sandu Grecu?

Este un Hamlet din stradă, un Hamlet din secolul XXI care protestează, care nu este de acord cu regimul, cu minciunile. El caută doar adevărul, el vrea libertate, pentru care luptă cu dârzenie, conștient că poate pieri. Datoria lui este să lupte, pentru că dacă va mai exista încă unul ca Hamlet, pe urmă un al treilea, vor fi mai mulți Hamleți, iar societatea va deveni mai puternică.

Cred că vin niște generații care nu sunt corupte nici măcar moral, nemaivorbind de bani. Generațiile trecute erau, în primul rând, corupte nu prin bani, ci prin moralitate, prin felul de a exista. Erau învățați să închidă gura, să accepte compromisul, să voteze cum îi spune șeful. Aceste fapte imorale se săvârșeau încă din școală, unde ne creșteau să mințim, să credem în perfecțiunea uniuniii sovietice. Dacă tânărul nu este corupt moral, avem garanția că nu va fi corupt nici financiar.

Mai este loc de teatru azi?

Teatrul este unicul refugiu al civilizației. Desigur, avem cartea, care stă și ea la baza teatrului. Totuși, cartea o citim singuri, or numai la teatru avem posibilitatea de a face schimb de păreri, de discuții. La teatru avem ceea ce nu este în carte: emoțiile exprimate de actori. Acest dialog dintre actor și spectator care are loc prin partea emotivă, prin emoții și pe care cititorul poate că nu le-a observat în roman, dar le simte de la actor, este momentul de contact. Teatrul va exista veșnic și nicio invenție a civilizației nu îl va putea înlocui. Când a apărut filmul, spuneau că teatrul va muri. Când a apărut televiziunea și internetul, spuneau că teatrul va muri. Nu, teatrul nu va muri niciodată, întrucât încă nu a inventat omenirea acest mijloc direct de dialog.

Teatrul, de fapt, este un urmaș al bisericii. Acum, în secolul XXI, când lumea merge mai puțin la biserică, el are acea misiune de alinare sufletească a spectatorului. El este responsabil de suflet, așa cum e biserica. Prin teatru înveți omul să abordeze o anumită atitudine, o anumită identitate națională. Teatrul este al doilea lăcaș sfânt. Da, la teatru vezi și goliciuni și limbaj brut, dar teatrul vorbește în altă formă. Scopul rămâne același: de a atinge sufletul și de a face lumea mai bună.

Teatrul nu va muri niciodată. Din contra, teatrul devine și mai important într-o lume în care internetul înstrăinează lumea și închide omul în găoacea informațională, din care se simte și mai mult nevoia de a ieși. La începutul spectacolului, oamenii nu vorbesc între ei, nu se cunosc. La final, însă, toți, ca o echipă, se unesc la aplauze și cu gândul la ce s-a întâmplat în scenă.