Cine e Revizorul?

Am ajuns sâmbăta trecută (octombrie, douăzeci și doi) la teatrul Satiricus. Aveau în program piesa „Revizorul” de N. V. Gogol. M-am strecurat printre mulțimea de oameni să-mi ocup locul în Sala Mare, gândindu-mă că urmează să savurez două ore de satiră politică (citisem piesa lui Gogol înainte, îmi dădeam seama ce urmează).

Deodată, publicul este surprins de beaturi puternice de club, lumini disco și trei dansatoare la bară defilând și mișcându-se dinamic pe scenă, de era greu să le prinzi pe toate cu vederea. În cadru apar trei bărbați burdănoși cu berea în mână care păreau că se distrează de minune. Atmosfera e tulburată de figura înțepată a lui Dmuhanovski, primarul, care, trecut deja prin spaima vestei, anunță înfumurat (ținându-se de bara stripteozelor) că a sosit în oraș Revizorul In-cog-ni-to. Cei trei burdănoși erau de fapt judecătorul Liapkin-Tiapkin, administratorul spitalelor Zemlianika și Hlopov, inspectorul școlar care abia de își reveneau din beția cazinoului Europa de pe Bulevardul Dacia. Toți puneau la cale cum mai bine să îl mituiască pe revizor.

Încă din primele minute ale spectacolului, publicul a înțeles că piesa este o satiră a căpeteniilor din RM, piesa lui Gogol (presupun că ați citit-o; dacă nu, recomand să o adăugați în lista lecturilor obligatorii) fiind despre lăcomia umană, prostia și extensiva corupție. Alexandru Grecu a adaptat-o în detaliu la contextul țării noastre. Cel mai interesant este modul în care a făcut acest lucru. Am uitat să vă spun, când am intrat în sală, am văzut agățate de scenă 2 TV plasme. „Poate e un fel de recuzită” mă gândeam. Abia după ce a început spectacolul, le-am înțeles rostul. Pe aceste ecrane publicul vedea ceea ce nu putea fi reprezentat pe scenă: cadrul real al Chișinăului. Piesa „Revizorul” nu se juca doar în incinta teatrului „Satiricus”; Chișinăul era scena! Schimbarea locației unde avea loc fiecare act era reprezentat pe micile ecrane: de la cazino la hotel, de la hotel la casa primarului. Orașul era locul faptei, iar publicul se simțea parte a spectacolului, fiind atât de familiarizat cu fațeta capitalei. 

Actorii se potriveau de minune cu rolurile, mai ales prin fizicul lor, care corespundea imaginii stereotipice a funcționarilor: inspectorul școlar Hlopov (Roman Malai), slab, cu ochelari, sfios, dar vulnerabil în fața viciilor; judecătorul Liapkin Tiapkin (Alexandru Crîlov), burdănos și greoi, mediocru în domeniu dar sigur pe ceea ce face; și, desigur, primarul (Viorel Cornescu), strict și morocănos, puțin mai disciplinat decât ceilalți funcționari, dar și lozinca lui era „scopul scuză mijloacele”. De Hlestakov (Arcadie Răcilă) nici nu mai vorbesc, îmbrăcat în costum de un suriu deschis și cu o borsetcă pe vine, arăta exact așa cum ar fi redat Gogol un filfizon a secolului XXI cu o imaginație sălbatică.

Totul părea atât de real datorită efectelor speciale. Toate simțurile publicului au fost trezite, inclusiv…mirosul. V-ați gândit vreodată că veți adulmeca miros de frigărui în timpul spectaculului? Sau să vedeți cum funcționarii din subordinea primarului literalmente se „pișă” pe ei când așa-zisul revizor ridică puțin tonul vocii? (ei bine, în cazul de față nu am simțit nici un miros suspect). Oamenii din sală au tresărit puțin și la cele trei trageri din pistol ale lui Hlestakov când acesta se îmbătase și luase fără permisiune arma de la Dobcinski și Bobcinski. Spectacolul se transforma într-un film în sine când actorii mimau efectul de slow-motion sau derulare inversă a cadrelor. Niște efecte, consider, care te apropie și mai mult de poveste.

Satiră șefilor RM, așa ar putea fi descris generic spectacolul „Revizorul” jucat pe scena Teatrului Satiricus. Un loc potrivit pentru a râde (și plânge) de isprăvile mai-marilor fără scrupule.

Dar ce ne facem cu Revizorul incognito?

Cojocaru Irina