Romeo Aurelian Ilie: „Unde este Victoria???” Cronica volumului de poeme „???” de Victoria Tatarin (Casa de pariuri literare, 2021)

Tânăra poetă Victoria Tatarin (născută în 1994, la Chișinău), membră a cenaclului „Vlad Iovița” de la Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu, a debutat, anul acesta, cu un volum de poeme ce atrage atenția încă de la titlu, constituit din trei semne de întrebare, ???, fiind, de departe, cel mai inedit titlu de carte. 

Volumul este alcătuit din șapte cicluri poetice, fiecare dintre acestea cuprinzând poeme unite între ele de o anumită tematică sau mai bine zis, surprinzând o anumită perioadă din viața poetei, un anumit eveniment, un anumit moment. Însă, în pofida oricăror împărțiri și delimitări mai mult sau mai puțin tematice, volumul prezintă o destul de puternică unitate estetică, astfel încât, dacă ar fi să descriem în câteva cuvinte poezia Victoriei Tatarin, de la ceasul debutului său, am putea spune că aceasta practică o poezie minimalistă, ultra realistă și ultra personalist-confesivă, minată de puseuri de visceralism și mizerabilism, pe alocuri temperate de mici inserții de suprarealism sau realism magic.

Poemul ce deschide volumul, scris sub forma unui poem în proză, este un bun exemplu de visceralism „înmuiat” în suprarealism: „Căutam cu scobitorile printre coaste pe rnd o dată el, o dată eu un țesut moale pe care să îl poți străpunge cu limba, după să-l pătrunzi cu mâinile, să-l lărgești ca să intri tot… până să te întâlnesc credeam că asta e tot ce fac cuplurile căsătorite ani la rând”. 

Din punct de vedere tematic, poeziile Victoriei Tatarin pot fi considerate ca fiind variațiuni la tema relații ratate sau toxice, fie că de cealaltă parte a relației se află părinții sau diverși iubiți, relații despre care vorbește uneori cu melancolie, alteori cu ură, „După ce am făcut sex am intrat dus în cadă/ vorbeam despre cum nu ne potrivim și că relațiile freedom sunt mișto/ a doua zi ne-am văzut iar în parcul Valea trandafirilor/ ți-am spus că te iubesc/ Credeam că ne vom muta împreună// Mâine se împlinesc trei luni de când ne-am despărțit pe banca aia/ jegoasă de lângă Asachi”, deși după propria-i mărturie, ar fi preferat să nu scrie deloc despre aceste experiențe: „E penibil să scrii despre relații eșuate/ Poate doar noi doi am eșuat/ Și praful șters de pe mobilă când trebuia să vină mama ta a fost un efort/ în plus/ pozam goală/ Eu tu și camera plină de praf/ Sticle goale de Livovskaia hârțoage mototolite volumul lui Acosmei cu/ supracopertă/ dar praful acela va mai dura/ Poate că 17 ani au fost prea puțini pentru a te iubi”.

Se contrazice poeta? Și da și nu. Dar la o anumită vârstă, acest detaliu nici nu mai contează. De altfel, întregul volum stă cumva sub zodia bivalenței, a contradicțiilor, ca și cum am avea de a face cu două Victorii Tatarin, una deosebit de sensibilă, care scrie cu durere și gingășie despre moartea bunicului sau a lui Vasea, sau despre părinții săi, unul dintre cele mai sensibile poeme fiind cel dedicat tatălui: „În ziua când mama mea nu putea să nască Tatei i-a intrat o așchie în degetul mic de la picior. A întrebat dacă pot să o scoată i-au zis că o să fie mai rău De fiecare dată când o atingea un țipăt îi colora părul în negru Sângele diluat îi murdărea picioarele Așchia a crescut  în carnea tatei Am 18 ani”; și o alta excesiv de frustă, frizând uneori bunul simț al confesivității, care își „atacă” cititorul cu poeme în care se poziționează în lumina propriilor reflectoare, în ipostaze care, în mod normal, ar trebui să rămână intime, cum ar fi, spre exemplu, experiența unui avort: „Pereții spitalului îmi sprijină voma și o lasă să se prelingă/ Mă întind pe jos/ Rag și tremur ca o privighetoare fără pene/ Doctorul mă întreabă dacă e prima dată/ După operație mi-a arătat un boț de carne și sânge închegat/ Nu a fost un pas negândit dar sentimentul de a doua zi mi-a dictat/ ieșirea prin fereastră”.  

De bună seamă că interogația pe care o invocă și poeta ca titlu al ultimului ciclu poetic din volum, Unde este Victoria???, pe care, de altfel, am împrumutat-o și eu ca titlu al acestei cronici, descrie cât se poate de bine atmosfera generală a volumului. Iar pentru a nu lăsa această întrebare pradă retorismului, aș zice că Victoria este, într-un fel sau altul, în fiecare poem, în ciuda discrepanțelor de stare dintre acestea. Pentru că Victoria este ea însăși într-o căutare de sine, ce se răsfrânge inevitabil și în poezia sa.

De bună seamă, i s-ar putea reproșa acesteia că nu a făcut o selecție mai riguroasă a poemelor, astfel încât să nu mai existe senzația aceea pregnantă de contradicție, care induce cititorul în eroare și îl poate lăsa cu impresia că pe alocuri are de a face cu adevărate excese de „publicitate”, că poeta alege intenționat să își expună dimensiunea intimă, pentru a șoca și a se impune astfel în atenția tuturor. De vor fi fost acestea intețiile poetei, nu putem ști. În ceea ce mă privește, îmi place să cred că viitoarele volume de poezie ale acesteia vor răspunde de la sine acestei întrebări. Ceea ce este cât se poate de evident, este faptul că avem de a face cu o tânără poetă ce deține deja câteva atuuri pentru o carieră strălucită: are nerv poetic, curaj de a spune lucrurilor pe nume și, poate cel mai important, stăpânește arta de a broda cuvintele astfel încât să obțină și țesături moi și țesături aspre, ceea ce este indiscutabil un semn că poezia s-a cuibărit deja în mintea și sufletul ei.