Ușile (lipsă) dintre lumi

Antologia de proză scurtă „Ziua marii destăinuiri”, semnată de Aniela Clițan, apărută la Editura Revistei TIMPUL în 2025, reprezintă debutul editorial al autoarei. Este o carte care cuprinde 10 texte halucinante despre lipsa și deopotrivă nevoia „stării de grație. O stare în care ești una cu tine însuți” (p. 103). De la o proză la alta, facem cunoștință cu personaje ale căror experiențe de viață se situează la limita normalității. Acești oameni de hârtie sunt în căutarea unui echilibru, a unui sprijin, într-o lume care, potrivit lor, se destramă. Isla, protagonista prozei Al doilea fiu, de exemplu, își ia drept ancoră norii. Spune despre nori că aceștia îi echilibrează „tumultul emoțional”, amintindu-și de „mirosul norilor: umed, curat, cețos, discret și familiar” se reechilibrează. Însă nici norii nu o scot din starea de apatie. Găsește o soluție pe termen scurt. Isla dă startul personajelor care aleg fuga drept opțiune din această carte, evitând o confruntare frontală cu problema principală.

După ce am terminat lectura, m-am gândit un timp dacă există un element comun pentru aceste proze sau dacă ele funcționează întru totul ca texte distincte. Am identificat pelegrinajul unor personaje, cum e cazul lui Luca Evanghelista. O vedem (sau îl vedem) trecând pe stradă, cu păpușa barbie roz în mână, undeva prin cartierul în care se desfășoară povestea de viață a Islei, din prima proză. Ca s-o reîntâlnim la câteva proze distanță, în Ziua marii destăinuiri, unde îi aflăm destinul. Călătorește dintr-o proză în alta și pălăria galbenă. O întâlnim pe capul personajului imaginar din Protectorul, apoi pe capul domnului Muller în 76. Și pe lângă aceste pelegrinaje există și fuga drept liant al cărții. Toate personajele sunt caracterizate de un comportament evitant. Acesta funcționează ca o amprentă a societății din lumea cărții (dar poate că nu doar din cea a cărții?). Luna, femeia rebelă din Hoții de ziare fuge din patul bărbatului care o iubește, după ce fură împreună ziare și vopsesc în albastru iarba din parc. Dacă despre Isla știm cel puțin faptul că e într-o căsnicie nefericită și nu reușește să rămână însărcinată nici după tratamentul FIV, despre Luna nu cunoaștem nimic. Faptul că știm de ce îl răpește Isla pe Kenji și fuge cu el nu îi justifică acțiunile totuși. În cazul Lunei există un singur indiciu care ar putea genera o  explicație – părul căzut pe pernă. S-ar putea să fie bolnavă de o boală incurabilă și să nu îi mai pese de viață. Poate că a ales să își trăiască toate nebuniile înainte de a intra pe ușa ce o va duce spre o lume mai bună. Și Luca Evanghelista pleacă, fără a avea o țintă clară. Pleacă pentru că ceilalți o (îl) consideră un pericol pentru societate. Se apropie de copii pentru că este pasionat(ă) de păpușile lor, dar societatea îl (o) condamnă. El se identifică uneori ca femeie, alteori ca bărbat, marcat de felul în care l-a tratat tată său în copilărie. Fuge și Meylu, dar se pare că ea fuge spre sine. Este poate chiar unicul personaj din carte pe care fuga o ajută să se găsească. A plecat pentru a scăpa de dictatura tatălui său pentru a deveni ceea ce a visat toată viața – designer vestimentar. Serilda-Marie fuge în momentul în care îl suprinde pe soțul ei cu un alt bărbat în patul lor. Alege să fugă în loc să confrunte situația, să o discute și să o analizeze.

O altă caracteristică distinctivă a personajelor din carte, care explică copingul evitant, o reprezintă și obsesiile. Toți sunt obsedați de ceva – Isla de nori, Samuel Santos de mituri, Luna de ziare și iarbă, Domnișoara Alma de flori, Liam de prietenul său imaginar, Luca Evanghelista de păpuși, Meylu de culori, Liza de nevoia unei relații, Serilda-Marie de fotografie, Jack sau Bronco de cheia franceză. Aceste obsesii pornesc, la rândul lor, de la niște traume – Isla privește norii pentru a îl găsi acolo pe tatăl ei, decedat subit. Domnișoara Alma a învățat de la mama ei cum să facă buchete, e tot ce face după moartea mamei. Luca Evanghelista a fost crescut de un tată agresiv care a dat foc casei. În incendiu moare sora lui. Tot ce a salvat a fost păpușa ei. Fuga acestor personaje pare a fi dirijată de obsesiile lor care le oferă iluzia controlului.

Toate aceste evadări stau sub un semn mistic. Se întâmplă evenimente la limita verosimilului în fiecare text. De parcă cineva ar fi uitat întredeschisă ușa dintre lumi. Oameni apar și dispar fără explicație. Domnul Miller o ghidează pe Meylu spre restaurantul 76 care după 2 săptămâni dispare pur și simplu, ca și cum nu ar fi existat niciodată un restaurant 76 al unei țigănci. Fiica nenăscută a Seridei-Maria și Gunner privește fotografia de la nunta părinților săi divorțați și își deplânge inexistența: „Eu, Maya, sunt fiica care aș fi putut să mă nasc dacă mama nu l-ar fi părăsit pe tata după ce a dat peste el împreună cu iubitul lui, un bărbat pe nume Destry” (p. 133). Iar în proza Tatăl meu și tatăl ei apare și o licoare magică care o transformă pe fiica pescarului într-un corb. Corbul pleacă să își elibereze tatăl blocat undeva în altă lume. Toate aceste elemente nu sunt magice în sens clasic de fantasy sau basm. Magia nu funcționează ca sistem în economia cărții. E vorba mai degrabă de un fantastic ambiguu care poate încadra cartea într-un realism magic. Reprezentativ în acest sens este liminalitatea. Personajele nu traversează definitiv ușa dintre lumi, ele rămân mereu între viață și moarte, cum e în textul Tatăl meu și tatăl ei, între real și imaginar, cum e în 76. La începutul textului vedem clar restaurantul, cunoaștem și povestea țigăncii pedepsită de tatăl său. Îi simțim și mirosul – miros de funze de dafin, căci le poartă sub basma, iar la final nu mai știm dacă acea doamnă și restaurantul ei chiar au existat sau au fost rodul imaginației lui Meylu. Evenimentele sunt atemporale și aspațiale. Nu avem decât foarte sporadic indicii de spațiu – pe o clădire, într-un camion, într-un restaurant, într-un parc. Ceea ce poate sugera ca aceste întâmplări s-ar fi putut întâmpla oricând și oriunde sau invers – niciodată, nicăieri.