Vasilisk Donica: Crucea e salvarea

În zori, dintr-odată, din clopotnița bisericii răsună glasul îmbătrânit al clopotului cel mare. Clopotnița stătea de veacuri ca un turn de strajă, înaltă până la nori și neînvinsă de vremi. Glasul părea că cheamă omenirea la pocăință, la fel cum glasul celui ce boteza la Iordan cu apă și îndemna pe toți să-și spele păcatele. Altele cinci își inițiase zvonurile diferite de îți părea că auzi îngeri ce strănută, care veseli, în zbenguiala neastâmpărată a unui joc copilăresc, își treceau intenționat unul altuia aripile pe sub nas.

Era ajunul Bobotezei și preotul satului anunța astfel creștinii să iasă la sfințirea Aghesmei celei Mari. Locul și timpul slujbei erau fixate din timp, la predica duminicii dinaintea Botezului, care nu acceptau nici o modificare, indiferent de timpul de afară.

Maria se trezește, privește nedumerită în jur, zărește icoana de la răsărit sub care pâlpâie o candelă roșie apoi vede prosopul ornamentat cu flori brodate în cruciuliță, la care a muncit o iarnă, că să i-L aducă în dar Domnului. ,,E și frumos, e și corect.’’ se gândește ea, așa cum o învățase bunica – icoana trebuie să fie acoperită, prin asta îți arăți respectul față de Dumnezeu. Își amintește că e Ajunul și înțelege de ce clopotele fac atâta zarvă, și încă atât de matinal și pe așa un timp geros. Simți frigul de cum crapă ochii, căci în odaie se încinse nemaipomenit, iar prin crăpătură de la ușa tindei se strecura surd și șuieratul vântului.

Clopotele au amuțit cum au și pornit.

O tăcere adâncă se lasă peste sat și în odaia ei auzea, chiar de peste geam, crengile copacilor ce pocneau înghețate la atingerea ușoară a vântului slab, parcă istovit și el de puteri din cauza gerului nemilos. Se ridică în capul oaselor, suflă în geamul înflorat de figuri nepământești, sculptate în timpul nopții de meșterul cel mai iscusit al iernii, își făcu loc cât pentru un ochi și privi în adâncul întunericului de parcă voia să pătrundă în taina celor nevăzute și își zise visând: ,,Zboară sufletul meu, prinde aripi și suie în văzduh, că te așteaptă îngerii la masă!” – era un fel de rugăciune a ei, o rugăciune prin care se vedea Acasă. Nu spunea cuvinte multe, vorbea cu Tatăl. Așa a învățat-o să se roage bunica de când era copilă și așa i-a intrat în sânge, mai ales că și viața nu a scutit-o de încercări de tot felul din care poți ieși teafăr doar prin rugăciune.

Nu se grăbea să meargă la slujba de sfințire a Aghesmei celei Mari din Ajun, știa că vântul neînduplecat a vânturat zăpada, așezând-o pe drumuri. Era o iarnă bogată cu zăpadă, dar și foarte friguroasă, bătrânii însă ziceau că e semn de belșug de grâne, căci au mai fost astfel de ierni în urmă cu cincizeci sau șaptezeci de ani. Se repetă iernile cum, de altfel, se repetă totul pe acest pământ, la fel ca rotațiile acelor unui orologiu etern, care la intervale anumite, la ore anumite – bate, iar ceasornicarul care are grijă de acest mecanism minunat și neîncurcat nu este altcineva decât Dumnezeu.

Se gândi să ațâțe focul în vatră și să pună la fiert grâul pentru colivă. Avea vreascurile și câteva buturugi mai groase pregătite. Tot satul face la fel în Ajun, cei drept, cu excepția câtorva încăpăținați care nu vor să asculte de părinte, căci trebuie să se adeverească vorba din popor ,,nu-i pădure fără uscături!’’. Toți știu că în Ajunul Bobotezei se ajunează, iar seara după asfințit se mănâncă colivă.

Va reuși să pornească la fiert grâul până părintele împreună cu palamarul și alți gospodari ai satului vor face pârtii și vor curăța gheața de pe malul râului din dreptul fântânii celei cu apă bună, de la care toți iau apă în vase pentru Agheasmă, în dreptul căreia avea să se săvârșească slujba de sfințire. Aveau ei încă de tăiat gheața râului pentru a face loc de aruncare crucii și de scufundare, de așezat masa pentru evanghelie și aghesmatarul de la biserică, treburi de pregătire, de aceea părintele a sunat din clopote cu noaptea în cap.

Toți cei mari din familie mergeau la această slujbă, dar și cei mai mici dacă era vremea mai blândă. Toți știau însemnătatea acestei zile, acestei Aghesme Mari, care se sfințește o dată în an, dar are atâtea proprietăți miraculoase care au fost adeverite de atâția ani.

Boabele de grâu au început să bolborosească în fierbere și parcă spuneau în șoaptă toate tainele pământului și Maria gândi: ,,cât de legați suntem din fire de pământ, suntem pământ și cât de insistent strigă pământul în noi, câtă atenție acordăm lutului, îl hrănim, îmbrăcăm, încălzim, alergăm ziulica întreagă numai pentru el, ne atrage. De ce? Pentru că este vizibil, îl putem pipăi, dar sufletul, care este Dumnezeu împărțit în miliarde de mici bucăți, ce ajunge la toți, ce se găsește în fiecare, stă sfrijit acolo undeva, într-un colț rece și întunecat și-i atragem atenție din când în când, uneori chiar deloc’’.

Stătea astfel așezată pe scăunelul din gura sobei, slabă și osoasă, cu fusta ei neagră până în călcâie, cu fața palidă, pe care tremura para focului, evidențiindu-i obrajii obosiți și triști, cu pieptarul din lână de oaie încheiat până sus și șalul ei fumuriu pe umeri, ridicat puțin peste obraji ce-i fura nițel din tristețe. Părul lung și des, închis la culoare, și-l strânse într-o basma neagră. Așa se purta de când rămase singură, din ziua aceea blestemată când îngerul nemilos al morții îi luase tot ce avea mai scump și drag pe lume – un soț iubitor și un înger de băiat. Nu putea să se resemneze în această năpastă ce s-a abătut asupra ei, decât numai cu ajutorul Celui de Sus prin rugăciune, așa omenească, simplă cum o știa ea. O mândrie de bărbat și o frumusețe de copil au fost răpiți de apele râului doar într-o singură clipă, iar în nopțile lungi și reci de iarnă, durerea doar se intensifică…

Și atunci, în acea zi neagră, ca și azi avea o presimțire, de parcă îngerul păzitor i-ar șopti ce avea să se întâmple, dar dacă ar înțelege, dacă ar putea vorbi cu îngerul ei păzitor, dar nu poate face nimic, e mică și neputincioasă în fața lui Dumnezeu. Acest lucru îl pot numai sfinții din pustie, care trăiesc numai în comuniune cu Dumnezeu prin rugăciunea neadormită și post, doar lor le este dat să cunoască unele taine deosebite și prin voia Atotmilostivului pot schimba cursul unor evenimente.

Își amintește povestea cu care o mângâia bunica înainte de somn, cu monahul cel nebun care a salvat pe starețul său și episcopul locului de la moarte, atunci când episcopul și starețul, fiind în misiune de serviciu, puneau la cale treburi bisericești plimbându-se pe malul mării din apropierea mănăstirii, iar nebunul de trei ori a aruncat cu toiagul nisip în fața lor îndreptându-le cursul pașilor în altă parte, iar după ce cei doi s-au îndepărtat de pe acel mal, malul s-a prăbușit în mare.

Azi se împotrivește parcă și natura și arată semne cu ger și zăpadă abundentă.

În sfârșit au reușit să pregătească totul pentru săvârșirea slujbei așa cum era binecuvântarea părintelui, într-o oră toate erau gata. Bărbații satului sărise cu toții. Mai apoi au venit femeile cu găleți și alte vase primenite special pentru acest mare dar de sfințenie de care se vor învrednici astăzi. Pe gheața râului se îngrămădi aproape toată suflarea satului, puțini care rămaseră pe uscatul de la malul râului, înghețat și el…

Slujba era aproape pe sfârșite când o pocnitură puternică despică văzduhul și toți încremeniră speriați. Își ațintise privirile către preot și cu ochi de lup l-ar fi înghițit fără să-l mestece.

O tăcere de nepătruns se încinse de parcă întreg universul amorți. Maria privind în jos prin gheața groasă, pe care se afla, vedea întunericul adâncului ce i-a înghițit ființele dragi, care azi o va înghiți și pe ea. Frântă de durerea intensificată la maxim de gerul aspru, plânsul o înjunghia, dar lacrimile îi rămâneau înghețate în inimă, gândind la viața asta pământească, uscată în păcate, pe care o trăise și poate doar ea se făcu vinovată de mânia lui Dumnezeu. De-a dreptul năucită nu-și putea mișca nici un mădular, de parcă corpul inițiase prefacerea în stană de gheață.

Părintele atins parcă de o mână nevăzut, a ridicat crucea în sus strigând o rugăciune, cu glas nepământesc.

– Toți să încremenească și cel mai îndepărtat, cu pași mici, să treacă încet pe țărm, a rostit el răgușit.

Cruce din mână, parcă smulsă din turla bisericii, pe care o ținea în sus, lumina ca un astru în zorii zilei, și toți pătrunși de o bucurie tainică, au înțeles că doar prin Cruce vine salvare.

Numai după ce toți au ieșit pe mal, cu tot cu vasele încărcate cu sfințenia dublă a zilei de Ajun, gheața s-a desfăcut în două înghițind masa și analogul, pe care ceva timp în urmă a stat întreg Cuvântul lui Dumnezeu.

Amintirea acestei Zile Mari s-a cuibărit pe mult timp în inimile sătenilor, pe care au transmis-o și urmașilor, ca toți să știe că salvarea vine doar prin Cruce.

Maria a rămas să-și plângă durerea cea mare, ducându-și jugul crucii până la sfârșit, gândind mereu la mângâierea ce o așteptă ACASĂ.