Victoria Gulica: „Licuricii de la mănăstirea Cușelăuca”

În acea vară terminasem anul I de studii la Colegiul Pedagogic „ Mihai Eminescu” din Soroca. Era vremea lui Cireșar, dar puteai să simți în aerul cald și domol, forfota cu care se grăbea să se urce pe tronul Naturii, cuprinsă de tot soiul de balsamuri dulci și catifelate, fratele cel mijlociiu și fiul preaiubit al verii – Cuptor. Era o zi însorită, cu cerul senin, care își croia pe alocuri câte o salbă bălaie de mărgele din norii care se zbenguiau hazliu pe bolta atotcuprinzătoare. În aer se simțea o oarecare lâncezeală, ce te ducea cu gândul la povești cu zâne și cu prinți pe cal alb. Era liniște, iar pământul savura fiecare rază cu atâta ardoare, încât ți se părea că este însetat de lumină de-o veșnicie.

– Noroc, Vica (pentru că așa mă dezmiardă o buna parte din cei care mă cunosc). Ce faci ? Am o propunere pentru tine. Hai să mergem mănăstire! La Cușelăuca. La sora Teodora. – Dar ce să facem acolo? , am întrebat eu, copleșită de emoții, ca și cum mi-ar fi spus cineva că merg să asist la deschiderea porților Raiului.

La întrebarea mea, răspunsul a fost că mergem să o ajutăm pe maica Teodora la treburile casei, și la pregătirile pentru sfințirea mănăstirii, unde va veni și mitropolitul. N-am stat mult pe gânduri. În 2 – 3 minute bagajul a fost făcut, am ieșit în centrul satului ca să prindem cursa Camenca – Soroca. Și am pornit. Nu exista o stație special făcută ca să ajungem direct la mănăstire, așa că am rugat șoferul să oprească undeva pe la Unchitești, ca să putem ajunge la acea margine de pădure, unde sălășluia necunoscutul. Am coborât puțin obosite. Felicia mi-a spus că avem aproximativ 7 km de mers până ajungem la casa maicii. Ne uitam una la alta, și ne tot întrebam cam cât ar putea să fie ceasul, căci niciuna din noi nu avea telefon, nici ceas. Am parcurs un drum de câțiva kilometri cu plopi înalți pe margini. Din când în când ne mai opream din mers, ne furișam tiptil la umbră, ca și cum am fi vrut sa nu deranjam pe cineva în popasul nostru scurt. Se auzea cum foșneste iarba, cum cântă tot felul de insecte drăgălașe, deși orchestra lor era mai mult un fel de sâsâit care te adormea. Plopii mi se păreau prea mândri, așa că nu le-am dat importanță. Am continuat, răscolite de amintiri, drumul. Ne-am povestit și ne-am adus aminte de tot felul de peripeții, ca și cum am fi trăit de 100 de ani pe pământ. Ne spuneam bancuri una la alta. Căutam prin minte cel mai amuzant banc știut de mine vreodată, ca să i-l spun Feliciei, doar ca să aud râsetul ei simpatic, care, de altfel, îl stârnea și pe al meu întotdeauna. La un moment dat, drumul parcă a fost înghițit de venele pământului, iar noi ne-am pomenit la marginea unui lan de grâu. Am auzit glasuri de om și ne-am tupilat. Am observat un pârâiaș și câteva vaci care pășteau cuminți, iar lângă ele vreo patru sălcii plângăcioase. La tulpina lor, așezați jos, doi oameni îngânau ceva. Mi s-au părut stranii și am întrebat-o pe Felicia dacă îi cunoaște. Mi-a răspuns ca da, și că sunt niște oameni bolnavi, care stau la mănăstire și că ar fi bine să nu ne observe prezența în acele locuri. Ne-am uitat una la alta nedumerite. Am tăcut, și am pășit cu picioarele ușoare, în pantaloni scurți, pe lanul care ne promitea în acele momente începuturile pedepsei…

Eram în mijlocul lanului. Picioarele mele, ca două mlădițe de primăvară, albe ca spuma laptelui, cu câteva alunite jucăușe pe ele, arătau de parcă ar fi fost arse pe rug. Usturimea pe care o simțeam îmi făcea inima să zvâcnească atât de repede, încât îmi țineam pentru câteva momente respirația, ca să o potolesc. Am coborât ochii și m-am uitat la ele. Vedeam spicele de grâu care adulmecau pe gleznele mele învăpăiate și mă simțeam un Phoenix abandonat, pentru că tovarășa mea mă aștepta pirostrită la celalalt capăt de lume… Am continuat să merg, deși mă gândeam să renunț la un moment dat. Am mai parcurs vreo 2 – 3 km pe un drum care se întindea pe la poalele pădurii. Într-un final, am ajuns. Prima dată am văzut un cimitir, iar Felicia mi-a spus ca e Cimitirul Mănăstirii. Apoi am văzut câteva case. Ea mi-a spus că sunt locuințele maicilor. Am privit în toate părțile, și aveam impresia că cele 4 colțuri ale lumii parcă se împletesc una pe alta. Am zâmbit ușor și am pășit pe poarta de lemn de la casa maicii Teodora…

Dar, ce urma să ni se întâmple acolo, au știut doar licuricii pe care i-am descoperit într-o seară, în iarba verde – crudă , care se așternea ca o mantie de smarald pe pământurile enigmatice de la mănăstirea Cușelăuca…

Am intrat în casa maicii. Țin minte că era încă în construcție. Pe sora Teodora am găsit-o în mini-bucătăria improvizată, care se afla chiar la intrare. Pereții erau sumbri și amorțiți ; păreau ticsiți parcă cu jilăveală. În acel moment, maica stătea pironită deasupra aragazului, unde amesteca ceva într-un ceaun, care se auzea clocotind. Nu s-a uimit prea mult când ne-a văzut. Probabil era la curent că trebuia să ajungem la ea. Ne-a zâmbit ușor, ne-a măsurat o clipă cu privirea, apoi și-a văzut de treabă în continuare, și ne-a făcut semn să mergem în dormitor. Am trecut câteva odăi până am ajuns într-o cameră mare, cu pat, dulap și masă. Era, probabil, unicul spațiu din casă, care avea cele mai puține lucruri în el. Celelalte încăperi, am avut impresia că sunt un fel de depozite,pentru că toate lucrurile care se aflau în ele, erau adunate claie peste grămadă. Puteai să găsești tot felul de chestii împrăștiate prin toată camera… Ne-am schimbat hainele și am poposit îndată în fața maicii. Ea încă mai era în bucătărie, unde se silea să ducă la capăt vreo 3 feluri de bucate care se pregăteau pe aragaz. Avea obrajii roșii, parcă arși de vânt.

Îmbrăcată în haina monahală, aveam impresia că e un fel de fantomă pregătită să sperie oameni.

-Dar de ce nu v-ați schimbat hainele?, ne-a întrebat ea, cu un țipăt ușor înspăimântător, la care tovarășa mea i-a răspuns : – Dar, tocmai ce ne-am schimbat de hainele în care am ajuns aici… și s-a uitat țintit spre mine, ca și cum ar fi așteptat o confirmare la cele enunțate de ea.

Maica, la cele auzite, s-a îmbujorat și mai mult la față,a lăsat iute tot ce avea în mâini, și ne-a îndemnat să mergem după ea. Două veșminte lungi și negre, din cap până în picioare, ne așteptau pe patul din dormitorul nostru temporar. În câteva momente am fost gata, și am apărut din nou în fața maicii, care, momentan părea satisfăcută de ceea ce vedea în fața ochilor ei. Nu a durat mult și am auzit niște voci care se apropiau tot mai mult de pragul casei. Un bărbat și o femeie au intrat încărcați cu câteva găleți de zmeură proaspăt culeasă. Noi ne-am făcut nevăzute.

Ne-am așezat cu toții la masă. Însă , festivitatea cu care era aranjată aceasta, îmi dădea motive de confuzie. Mai apoi am înțeles că era chiar ziua de naștere a maicii, iar inșii care au adus zmeură erau oaspeții care veniseră în vizita. În seara aceea am adormit repede. Eram foarte obosite după zăpușeala pe care am înfruntat-o, după drumul lung pe care l-am parcurs. Picioarele mă usturau. Mi-am amintit instant de spicele care m-au secerat nemilos, fără ca să știu că sabia ce avea să ne „ucidă” , era mai dureroasă decât orice alt lan de grâu de pe lume…