De ce nu artă?

Ideea de a fi un artist nu a fost niciodată pe deplin înțeleasă. Artistul este prezentat ca omul ce crează artă, însă nimeni nu poate da o definiție concisă despre ce este arta. Un artist lucrează cu lucruri foarte vagi și subiective, căci arta în continure e fără o explicație clară, iar succesul unei creații artistice ține de felul subiectiv în care oamenii gândesc, analizează sau critică. Este clar faptul că în majoritatea cazurilor, de-a lungul vieții, un artist nu va fi acea persoană tacută și resemantă, ce va duce o viața mai mult sau mai puțin anostă și lipsită de griji, ci viața sa va fi una tumultoasă, plină de suișuri și coborâșuri, culminând cu frustări generate de societăte care nu va putea înțelege felul în care creativitatea li se înfățișează. Imaginația este abilitatea de a te gândi la lucruri ce nu există, pe când creativitatea este abilitatea de pune în aplicare imaginația.

Partea care a creat și cele mai multe stereotipuri, mai ales în societatea românească, este partea financiară a unui artist. Când vor fi întrebați, majoritatea oamenilor vor spune cu un zâmbet fals pe chip că banii nu contează atât timp cât faci ceea ce iubești, însă acest clișeu nu a putut împiedica formarea steoretipurilor, ci chiar a amplificat magtinudinea lor. Cel mai întâlnit stereotip ce a circulat în societatea românească a fost: „Artiștii mor de foame!”. Nimeni nu garantează supravețuirea artistului într-o lume în continuă schimbare, însă acest lucru nu poate scuza ideea toxică, ce cu timpul a intrat în normele unei societăți tot mai nefamiliarizate cu arta.

Poate nu puțini am fost aceaia care am fost catalogați drept visători, extravaganți sau cu capul în nori, în acel moment în care am răspuns la banala (pentru unii banală, pentru unii prilej de a răscoli până în marginea firii) întrebarea: „Ce ocupație vrei să ai în viața?”. Răspunsuri precum: actor/actriță, scriitor/scriitoare, pictor/pictoriță și câte alte astfel de răspunsuri s-au ciocnit brusc de un zid artificial creat de societate, menit să oprească orice formă de imaginație din orice persoană care a îndrăznit să-și ridice capul și să se privească spre negrul infinit al Universului în care stelele mișună nestingherit, aruncând pe alocuri mici doze de lumină ce aprind o flacăra a speranței, de prea multe ori, neînsemnată…

Uneori caracterul oamenilor poate fi, din păcate, distrugător. Distrugerea își impune monopolul asupra lucrurilor pe care nu le putem înțelege. Distrugerea nu face diferențe, orice lucru poate cădea în spectrul neînțelegerii și lasăt acolo. Puțini sunt oamenii care, în cazul în care nu înțeleg ceva, încep a căuta răspunsuri și a aprofunda, în detrimentul complacerii în propria situație și a lăsării acelui lucru într-un colț al minții ce rare ori va vedea lumina. Arta nu face excepție de la regula distrugerii, find considerată un lucru greu de înțeles, așa că soluția majorității e lăsarea ei în nepăsare și găsirea altor lucruri pe care se pot focusa, un lucru pe care îl înțeleg pe deplin și ușor, doar că acel lucru clar, mult mai clar decât arta, se va arăta în final mult mai înșelător. Creația este a artistului, lucrul care îi face viața mai bună decât ar spera că ar putea fi vreodată, poate de aceea ar trebui să încurajăm artistul, nu doar să arătăm cu degetul de dragul de a arăta, conduși de mentalitatea celor din jurul nostru pe care îi luăm ca modele în încercarea de a fi acceptați.

Până la urmă, îmi răsare o singură întrebare în minte: „De ce nu artă?”. Cine poate spune cu certitudine că arta e dificilă de înțeles? Cine poate spune clar că ideile noastre sunt prea visătoare? Cine are dreptul de a pune asupra gândirii noastre bariere? Nu cumva noi suntem singurii care ne punem bariere?