Violet

        Asfaltul se lasă pătat de inocența puerilă și oamenii văd doar ce pot percepe…ce pot înțelege, ce vor să înțeleagă. Vor să vadă desenate pe asfaltul bătut de soare o femeie, o ființă umană, cu un caracter organic, să vadă exteriorul desenului făcut în grabă. Ce nu se vede este însă modulația liniilor care îi conturează acesteia chipul, paleta de culori aleasă în conceperea aceste noi opere de artă a timpului, care nu dăinuiește peste veacuri, dar impactul ei își face resimțită prezența de mii și mii de generații. Ce a făcut copilul? Și-a reprezentat personajul conceput de imaginația lui pe asfalt, găsind sens fiecărei bucle din părul mătăsos și lung al femeii. E nemișcată, e uniformă, plată și fără detalii. Însă cine o privește și a trăit suficient cât să nu se oprească la înțelesul exterior înțelege ce a vrut copilul. Poate nu e ceva de ,,trăit destul”. Poate e ceva legat de înțelesul vieții și al aspectelor acesteia…poate totul constă în profunzimea acțiunilor umane și urmele pe care le lasă acestea asupra lumii. Vezi desenul și treci peste el… îl lași în urmă în speranța că ploaia va curăța fiecare părticică din el, cea care îți amintește probabil de tine însuți și de copilăria ta. Tumultoasă sau nu, fiecare are propria copilărie, cea care l-a definitivat ca om, ca viitor membru al societății acesteia, următorul pion de pe tabla de șah a vieții sau dimpotrivă, următorul rege sau regină. Cum poți privi femeia de pe asfalt? Cu ideea că e mult mai mult decât o simplă idee de copil, un simplu rezultat al unei fantezii sau ca o nouă operă de artă adusă vieții de o minte încă tânără și sclipitoare. Desenul stă acolo, nu pleacă nicăieri…nu vine ploaia, nu se duce nimeni să-l șteargă sau să-l înlocuiască cu unul nou. Stă acolo și te urmărește la fiecare mișcare, reamintindu-ți că există și că o va mai face. De ce nasul femeii este puțin strâmb? De ce ochii ei nu sunt realizați în așa fel încât să pară reali? De ce femeia din desen nu aduce a realitate? Ideea desenului nu este de a te face să privești viața ca pe o poză ireplicabilă și simplă. Desenul te lasă să-l privești din cât mai multe perspective diferite. Azi îl vezi plin de viață, azi îl privești cu bucurie și mâine urăști desenul și vrei să vină tornada să îl șteargă definitiv din raza ta vizuală.

         Pleci la muncă, te întorci acasă, îți vezi de viață și desenul te urmărește peste tot. Copiii au făcut și altele, dar acela este special. Acel desen e marcant și nu poți scăpa de ideea că există. E desenul ce ți-a conturat existența, e desenul ce te-a schimbat pe tine, e desenul după care nu ai mai fost nimic din ce erai înainte. Odată cu apariția lui, asfaltul pare mai neted, copiii mai fericiți, adierile de vânt mai calde. E ca și cum soarele însuși scoate în evidență nuanțele de violet ale conturului. Creta a fost de mult aruncată. Însă ce a lăsat în urmă schimbă lumea pe măsură ce rămâne acolo.

        Copilul nu a făcut decât ceea ce a crezut că este îndeajuns pentru a putea fi înțeles. Dar nu de tine…de ei. De toți cei care-i seamănă, cei care nu privesc viața cu apăsările și grijile unui adult, ci de cei care înțeleg ideile universului, cei care știu să distingă ce este important de ce îi împovărează. Desenul nu e mai mult decât îl faci să fie. Desenul va rămâne acolo și tu vei rămâne aici. Închis între pereții propriei minți, uși ferecate de lacăte grele, lanțuri, păzite de străjerii anxietății tale și a fricii inferioare. Vrei să ieși? Găsește o cale fără să o concepi. Singura cale de ieșire se află înăuntrul tău și înăuntrul desenului. E calea spre libertate…e calea spre viață.

       Asfaltul e tot acolo, desenul e tot pe el și copilul încă desenează… întru-cât asfaltul este viața ta, iar desenul este evenimentele care te marchează. Iar copilul ești chiar tu, cel care îți pictezi ușile eliberării sau temnița veșnică.