Tot înainte!

Ce se aude cel mai puternic atunci când toată lumea tace? Zbuciumul care spulberă sufletele în atât de multe bucăți, încât ajung să se înfingă în piept? Gândurile alambicate care inundă minți mute de prea multe plecăciuni? Nu. Se aude freamăt de aripi de hârtie ce se-ntăresc sub lumina soarelui, dar nu a soarelui comunist, ci a soarelui soare, a focului furat de Prometeu. Se aude șoaptă de inimi, căci fiecare face parte din cealaltă într-un oarecare mod înrudit prin sânge dacic, falnic și curajos, chiar și în tăcere. Tăcerea-i lipsă de putere sau formă inteligentă de a vorbi? Când lanurile aurii de grâu se împletesc în albastrul curat al cerului, atent supravegheate de seceră și de ciocan, ce-i tăcerea? Vocea care răsuna în toată Piața Palatului din București (acum cunoscută drept Piața Revoluției) tăcea pentru întâia oară, căci nu știa cum să controleze sute de alte voci, prea liniștite o perioadă prea lungă. Dar aceasta, însă, este o altă poveste…

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, încetișor, dar sigur, comunismul s-a instaurat în România sub prudenta privire a URSS-ului. Privirea, însă, de foc a ars toate frumusețile țării oricum zguduită și tristă din cauza războiului, iar mângâierea, așa-zis binecuvântătoare a Uniunii Sovietice, nu era nimic mai mult decât atingerea aspră a unui ștreang în jurul unui gât fin, doritor de încă o respirație și încă una, și încă zeci, și mii. Capul plecat, sabia nu-l taie!, dar funia groasă și aducătoare de eternitatea morții nu ținea cont de plecăciuni sau de frământările poporului, atunci când unicul fapt necesar e semnătura unui rege mult prea tânăr. După moartea primului conducător comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, numele țării s-a schimbat din Republica Populară Română în Republica Socialistă Română, ideea aparținând tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel care era dornic de schimbare.

În timp ce proletarii din toate țările trebuiau să se unească, elevii trebuiau să devină un viitor strălucit, un viitor modelat perfect de cei mai puternici într-o patrie sleită de putere. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, anul școlar era împărțit în trimeste, învăţământul fiind structurat în ciclu primar (clasele I-IV), gimanziu (clasele V-VIII), treapta întâi de liceu (IX-X) şi treapta a doua de liceu (clasele XI-XII). După terminarea fiecărui an de trudă și de disciplină, școlarii erau premiați în funcție, desigur, de media generală din anul respectiv: premiul I (9.50-10), premiul al II-lea (9-9.50), premiul al III-lea (8.50-9) și mentiunea I, a II-a și a III-a. La sfârșitul clasei a VIII-a, fiecare elev trebuia să susțină un examen pentru a putea să își continue studiile la liceul dorit, iar același lucru se aplica și pentru clasa a X-a, fapt denumit „treapta a doua”. Pentru cei care nu treceau treapta a doua, era imposibil să își finalizeze cursurile la zi, fiind direcționați la școli profesionale. După examenul de Bacalaureat, care încununa finalul anilor de liceu, urma facultatea, unde foarte puțini elevi aveau acces, dat fiind numărul redus de locuri, astfel că majoritatea primea o repartiţie pentru un loc de muncă, de multe ori departe de casă.

Carnetul de note nu trebuia să lipsească din ghiozdanul elevului, ci era obligatoriu să fie înmânat profesorului care îl cerea pentru a trece nota obținută în urma unei lucrări de control sau a unei ascultări. Dacă cineva nu dorea să îl prezinte sau mințea că nu îl are, de frica unui calificativ nesatisfăcător, consicințele erau grave, putând să se ajungă chiar și la chemarea părintelui la școală. Manualele din vremea comunistă aveau format unic, fiind gratuite pe toată durata studiilor și erau publicate în tiraje mari. Prima carte pe care o primeau elevii intraţi în sistemul de învăţământ, Abecedarul, se deschidea cu fotografia tovarășului preaiubit, Nicolae Ceauşescu, iar tot aici se găseau și versurile imnului „Trei culori”, versuri care erau cântate de elevi, dar și de profesori totodată, la fiecare început de zi:

„Trei culori cunosc pe lume,

Amintind de-un brav popor,

Ce-i viteaz, cu vechi renume,

În luptă triumfător.

[…]

Azi partidul ne unește

Și pe plaiul românesc

Socialismul se clădește

Prin elan muncitoresc.

[…]

Iar tu, Românie mândră,

Tot mereu să dăinuiești

Și în comunista eră

Ca o stea să strălucești.”

   Uniforma, acest maiestuos legământ al tuturor elevilor, era cu adevărat nelipsită din cotidianul fiecăruia, când timpul nu stătea în loc, dar părea răbdător, cumva așteptând să acționeze. Văzută ca pe o onoare fără seamăn și obligatorie, evident, intrarea într-o instituție de învățământ fără îmbrăcămintea potrivită, adecvată și cerută, descrisă în regulamentul rigid al școlii, era strict interzisă. La gradiniţă, copiii purtau şorţuleț albastru cu o simpatică și inocentă fundiţă albă, în ciclul primar şorţuleţ alb/albastru, în timp ce la clasele V-VIII uniforma consta într-un sarafan albastru şi cămaşă bleu pentru fete, sacou, pantaloni negri şi cămaşă bleu pentru băieţi. Fetele purtau obligatoriu bentiţă, părul fiind strâns în codiţe împletite şi prins cu funde albe. În ciclul liceal, băieţii purtau costume negre, cămăşi bleumarin şi cravată de culoare închisă, iar fetele aveau cămaşă albastră şi sarafan negru, dar trebuiau să aibă mare grijă în timpul anotimpurilor reci, pentru că ciorapii din mătase sau din fire sintetice erau interzişi. De asemenea, trebuie menționată și nelipsita matricolă, adică un număr imprimat pe o bucată de pânză pe care era trecut şi numele şcolii şi prin care elevul putea fi identificat. Aceste numere pe care fiecare elev le avea, sub care era ascunsă identitatea sa pentru a putea fi găsit, aduce aminte de ceva din istoria omenirii? Posibil… Deși istoria este cea mai frumoasă lecție doar pentru cei înțelepți.

Pentru elevii din vremea lui Ceauşescu, şcoala nu însemna doar orele de curs, ci şi ateliere sau muncă patriotică. Săptămâna lucrătoare avea șase zile, iar elevii realizau tot felul de sarcini, fapt notat în regulament: „elevii trebuie să participe activ la diferitele forme de autoservire organizate în școală și internat”. La orele de atelier, care nu lipseau din programa şcolară, elevii învăţau să lucreze la strung şi traforaj, iar „La munci” era termenul consacrat în şcoli pentru zilele de sâmbătă în care, încărcaţi în autobuze, elevii de şcoală generală erau duşi la cules de struguri, fructe, cartofi, porumb sau bumbac. Pe lângă acestea, elevul mai avea şi alte îndatoriri, desigur, patriotice: participarea la concursuri artistice, la manifestaţii cu ocazia zilelor festive (1 Mai, 23 August). La începutul fiecărui anul școlar, elevii erau obligați să participe la activități care începeau, de regulă, din 15 septembrie până pe 30 septembrie, în agricultură.

Urmând atent modelul școlilor din China sau Coreea de Nord, state comuniste, tovarășul adorat și slăvit a cărui fotografie se regăsea în fiecare clasă, a militarizat învățământul românesc. Astfel, copiii erau înregimentaţi în sistemul de învăţământ şi organizaţiile comuniste încă de la vârsta de 4 ani, când mult prea puțini înțelegeau ce se întâmplă. Îndocrinarea elevilor în spiritul Partidului Comunist Român era atent realizată, iar jurământele făcute cu emoție sub steagul însetat de putere al regimului totalitar aveau să fie depuse și de curajoșii tineri care și-au pierdut viața în Timișoara anilor ’89, unde s-a aprins pentru întâia oară sentimentul măreț al Revoluției. Să fie un paradox faptul că, probabil, majoritatea oamenilor care au murit dorind să elibereze țara și strigând neîncetat „Jos tiranul!”, au fost în tinerețea lor membri de seama în organizația de Pionieri? Său să fie o simplă întorsătură de situație în destinul care părea mult prea plictisit de cotidian?

Pionierii reprezentau tinerii României comunizate care, datorită activităților și rezultatelor acestora la învățătură, erau vrednici să poarte la gât frumoasa cravată roșie, ce părea decupată din steagul preaiubitului partid. Pionierii erau viitorul falnic al patriei socialiste, niște vlăstari numai buni pentru înflorirea iminentă a țării. În realitate, însă, lucrurile nu erau așa de frumoase și de armonioase, aceștia fiind doar niște pioni pe tabla de șah a celor de la conducere. Organizația, apărută în aprilie 1949, a avut primul sediu la Palatul Cotroceni din București, care a devenit ulterior Palat al Pionierilor, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar și Nicolae Ceaușescu, aveau o mare plăcere să fie înconjurați de pionieri și să primească de la danșii, în mod simbolic, desigur, cravata de sânge. Revista „Cutezătorii”, care înainte se numea „Cravata Roșie”, era cea în care se scria despre activitățile și reușitele organizației, fiecare elev având obligația și datoria de a cumpăra fiecare număr al acesteia. Spre finalul anilor 1960, asociația a căpătat o conducere proprie, „Consiliul Național al Pionierilor”, și depindea în totalitate de conducerea superioară de partid. Întâmplarea face că la jumătatea anilor ’80, președinta acestui consiliu a fost chiar Poliana Cristescu, soția lui Nicu Ceaușescu, sau, mai bine zis, însăși nora lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu.

„Voi învăța și voi munci pentru a deveni o fiică/un fiu de nădejde a patriei mele – Republica Populară/Socialistă România! Voi fi credincioasă/credincios poporului și Partidului Comunist Român! Voi respecta neabătută/neabătut îndatoririle pionierești!” Acesta era jurământul pe care fiecare elev care urma să devină pionier trebuia să îl rostească, așezându-și mâna evlavios pe steag, în cursului unei adevărate activități de învestire, unde participau cei mai buni la învățătură dintre cei mai buni.

Copii din clasa a II-a, căci de aici începea acest drum al prestigiului, primeau cravata și insigna de la elevii din clasa a IV-a. Evident, pionierii avea propria lor uniformă pe care o purtau la ceremonii, compusă din prețioasa cravată cu tricolor, cămașă albă cu epoleți și fustă pentru fete sau pantaloni pentru băieți de culoare bleumarin, în talie  regăsindu-se o centură aurie împodobită cu stema țării. La nivelul unei școli exista un comandant de grupă, un comandant de detașament, iar mai sus, unul de unitate, aleși dintre cei mai de seamă pionieri, fiecare având șnur de culoare specifică, reprezentând poziția acestuia în cadrul organizației pionierești. Astfel, șnurul roșu era pentru comandantul de grupă, galben pentru detașament și albastru pentru unitate, iar deviza acestora era și ea formată din două lozinci. Comandanții spuneau cu mândrie: „Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!” și toți pionierii răspundeau: „Tot înainte!”. Dar oare tot înainte nu era mai bine? Totodată, salutul pionierilor era unul specific, sugerând încântarea pentru „funcția” pe care o dețineau: „Salut voios de pionier!”. La anumite intervale de timp, se organiza Ceremonialul Pionieresc, unde se analiza situația la învățătură și disciplina elevilor, dar nu înainte ca toți școlarii să intoneze imnul, semănând cu niște ziditori ai unei lumi noi. Sau, cel puțin, dorind să semene. Participau la nenumăroase activități în afara oarelor de curs, cum ar fi concursuri cultural-sportive: „Cântarea României”, unde se învățau cântece patriotice, „Sanitarii pricepuți”, „Prietenii pompierilor”, „Patrule școlare de circulație”, „Daciada”.

Pionierii nu erau singurii, însă. Organizațiile „Şoimii patriei” şi „UTC-iştii” („Uniunea Tineretului Comunist”) au fost înfaptuite de comuniştii care doreau o societate ideală, supusă regulilor şi îndatoririlor care îi vizau pe mai marii ţării: „cunoaşterea Drapelului PCR, recunoaşterea portretului tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi al tovarăşei Elena Ceauşescu”.

Să fi fost tăcere deplină în sufletele oamenilor, nu aș crede. Să fi fost tăcere deplină în mințile oamenilor, nici asta nu aș crede, însă aș crede cu siguranță că a fost o tăcere în ființa neprihănită a omului. Și știm cu toții, nu-i așa? Mereu se lasă tăcere înainte furtunii, fie că această reprezintă o mare agitată în larg sau sânge roșu, ca steagul partidului, pictat în Bucureștii de decembrie, mult prea reci, dar triumfători în luptă.