Despre nesiguranță și teama de a rămâne prost

Am adesea perioade în care mă tem aproape obsesiv de posibilitatea de a rămâne prost.

Evident, fiecare dintre noi este și rămâne prost. Nu de asta mă tem, pentru că sunt sigur că sunt așa și așa voi rămâne, neputând afla totul, neputând cunoaște cu certitudine esența vreunui lucru. Mă tem însă de gradul de prostie în care voi rămâne. Și, mai mult decât atât, mă tem de posibilitatea ca această prostie să rămână acolo din vina mea, din lenea mea sau din nepăsarea mea.

Mă tem ca, peste câțiva ani, sau chiar la sfârșitul zilelor mele, să nu regret enorm că nu am citit mai mult, că nu am întrebat mai mult, că, pe scurt, nu am făcut tot ce am putut ca să fiu cât mai puțin prost cu putință.

Cu cât înțeleg anumite lucruri mai mult, cu atât simt că mi se deschid ochii minții, că pot vedea o altă dimensiune, motiv pentru care ajung să fiu terorizat de gândul că, nefăcând nimic pentru a nu mai fi prost, aș putea muri fără să văd deloc cu mintea. Ca și cum aș putea muri rămânând orb, deși ar fi stat în puterile mele să fiu văzător. Ca și cum aș fi ratat înfățișarea copacilor, a soarelui, a cerului, deși aș fi putut, cu puțin efort, să văd toate aceste lucruri. E groaznic, nu?

Acest grad de incertitudine în privința inteligenței mele se aplică, sper, în cât mai multe domenii și cu privire la cât mai multe convingeri pe care le am. Poate că cea mai mare virtute este să fii mereu nesigur și cât mai lipsit de certitudini cu putință. Mă refer, evident, la o incertitudine și nesiguranță pozitive, care să-ți țină mintea deschisă la idei noi, căci, iată, atâtea lucruri de care am fost foarte siguri s-au dovedit în final a fi cu totul altfel. Cine și-ar fi imaginat, cu mulți ani în urmă, că Pământul se învârte în jurul Soarelui și nu invers? Nimeni, și totuși acest lucru este atât de evident (oare?) acum.

Tocmai de aceea nu-mi place certitudinea absolută pe care o au unele persoane, care probabil simt că dețin adevărul suprem și se lasă atât de greu convinse să renunțe la o fărâmă din prejudecățile lor. 12 angry men e un exemplu grăitor în acest sens.

Această nesiguranță este o virtute, și încă una de seamă, chiar și în creștinism, unde poartă numele de smerenie. Îmi amintesc că citeam undeva despre un sfânt, dacă nu mă înșală memoria, care își începea foarte multe afirmații cu două cuvinte: cred că… Își pecetluia deci orice cunoștință pe care o exprima cu îndoială, cu posibilitatea ca ceea ce spune să fie neadevărat, cu o invitație, poate, la dezbatere, care nu poate face decât bine. Cu smerenie, cu umilință, cu singura siguranță de care avem nevoie, aceea că e foarte probabil ca lucrurile de care fim siguri să nu fie atât de sigure. Nu e asta ceea ce susțin încă din Antichitate filosofii, debutând cu celebra frază a lui Socrate care susținea că singurul lucru pe care îl știe e că nu știe nimic?

Sper atât de mult să nu-mi lipsească vreodată această incertitudine și această teamă de a nu rămâne prost, căci poate doar ele două, în combinație, impulsionează căutarea și deci găsirea, într-un cuvânt adevărul. O viață certă trebuie că este o viață plictisitoare și care nu merită trăită, ci schimbată.

Imagine de Anemone123, Pixabay.