INTERVIUL DE DUMINICĂ #3

Bună ziua, dragii mei și bine v-am găsit la Interviul de Duminică.

Înainte să începem, aș dori să vă urez un la mulți ani din inimă, acum, în ajun de mare sărbătoare. Oriunde v-ar găsi această urare. Muncind, citind o carte după o zi lungă, ascultând muzică, preocupați să fiți motivul zâmbetului unui copil sau om nevoiaș, scriind proiecte, stresându-vă cu task-urile primite de la coordonatori sau pregătindu-vă pentru slujba privegherii din această seară. Zilele Colegiului Sfântul Nicolae sunt despre voi și despre zâmbetele pe care le-ați dăruit până acum. Despre copii care speră și despre oameni care devin mai buni. E despre moștenirea lăsată de Sfânt pe care noi o ducem mai departe.

Interviul din această duminică este special, nu doar pentru că este în Ajun de Sfântul Nicolae, ci și pentru că invitata noastră de azi este una dintre cele mai active voluntare din comunitatea de fete a Colegiului Sfântul Nicolae, care, sincer, mi-a dat puține emoții pentru că nu este o persoană căreia îi place să fie în centrul atenției. Elena Darie, bine ai venit! Sunt foarte fericită că ai acceptat invitația de a particpa la acest interviu.

Haide să începem prin a le spune oamenilor câteva lucruri despre tine. Cine este Elena?

Singurul cuvânt care nu a dat greș în a ma descrie este „paradox”. Sunt o mână de gânduri, mai mult sau mai puțin în armonie. Aș putea să mă compar cu o carte de poezii cu mai mulți autori și fără o temă comună, unde fiecare artist și-a lăsat amprenta, unii scriind despre cele mai tragice trăiri, alții despre fericirea absolută și alții, pur și simplu, despre vaza cu flori de pe birou. Există totuși un calm incredibil ce leagă tot haosul care mă reprezintă, doar că nu aș putea să numesc asta.

Nu știu cât de clar și relevant e răspunsul meu în raport cu întrebarea, dar cred că dacă ar fi să vă spun eu cine sunt și care e povestea mea, aș limita experiența, nu m-aș putea abține și v-aș spune doar ce vreau eu să vedeți; doar ce mă simt eu confortabil să știți, o Elena mult prea atent construită de mine, un personaj, iar eu sunt mult mai mult de atât.

Fiind student și voluntar există cu siguranță momente în care devine dificil să faci față stresului și anxietății. Cum reușești atunci să gestionezi situația și, implicit, stresul ca să rămâi în echilibru cu tine?

Ar fi incorect să afirm că fac față stresului și anxietății...De cele mai multe ori le amân sau ignor până când devin mult prea mari, iar apoi le iau pur și simplu la drum cu mine și când mai am un moment liber și nu mă vede nimeni le mai dau voie să preia controlul. Cred că aș putea fi un exemplu minunat de „așa nu” în tot ce ține de echilibru. Sunt groaznică la a-mi manageria timpul liber…tocmai de asta a cam devenit un lux pentru mine. Este de multe ori dificil să mă împart între facultate, serviciu, relațiile personale și voluntariat, căci imi doresc să excelez în toate și pun de multe ori prea multă presiune pe mine. Ce am învățat de curând și mă ajută, este să spun “nu” atunci când, deși nu îmi doresc ceva, aș face-o doar ca să nu dezamăgesc.

Ai vreun film sau carte preferată? Zi-mi pe scurt de ce ți-a placut.

Lucrând într-o librărie cu trafic mare de oameni, sunt frecvent întrebată de clienți și mi se cer recomandări..și, să va zic un secret, mereu răspund altceva, în funcție de starea de spirit pe care o am. Acum, spre exemplu, aș vrea să exclud clasicele lecturi, ce nu mai au nevoie de recomandări, precum „Mizerabilii” a lui Hugo sau „Anna Karenina” a lui Tolstoi și alte pasiuni adolescentine ale mele. Voi menționa o carte frumoasă prin simplitatea ei fireasca, ceva mai contemporan. Se numeste „Cartea Fericirii” de Nina Berberova și e o carte ce nu poate fi povestită deoarece nu are un subiect concret..Nu poti spune „E despre asta”. E o carte despre ce o face fiecare cititor să fie.

Care consideri că sunt punctele tale forte?

Cred că majoritatea punctelor mele forte sunt foarte predispuse să devină și cele mai mari defecte și eu încă mă chinui să învăț cum și când să mă folosesc de ele.

În primul rând, mă pot detașa foarte ușor. Pot pune, oarecum în „așteptare” anumite frustrări sau emoții pentru a rezolva diferite lucruri, fără să mă las influențată.

O altă calitate, pe care o consider o „binecuvântare și un blestem” este că mă adaptez foarte repede atât la situații cât și la oameni. Am crescut în diferite medii, am schimbat școli, am făcut parte din diferite anturaje și am avut de-a face cu tot felul de persoane, iar toate experiențele astea au lăsat câte un vers, o strofă sau chiar pagini întregi în volumul de poezii de care vă ziceam.

Ai avut momente în care ți ai pus întrebarea dacă există sau nu Dumnezeu?

Nu vreau să generalizez, dar cred că foarte mulți dintre noi și-au pus întrebarea asta. Eu recunosc, încă mă mai întreb în momentele mele de rătăcire. De fel, sunt o fire curioasă și mereu vreau să stiu cum funcționează totul și de ce e așa, iar când nu înțeleg, mă frustrez fix ca un copil mic. Îmi dau seama că nu pot înțelege lucrarea Domnului pe deplin și uneori simt că nu e drept ce se întâmplă sau în mintea mea mă gândesc ce aș face eu dacă aș avea puterea, ori mă supar că trec prin ceva dificil și uit să am încredere în El și refuz să Îi dau dreptate. Relația mea cu Dumnezeu e departe de a fi perfectă, dar deși eu mă mai îndoiesc de El, știu că El nu s-a îndoit niciodată de mine.

Care este sloganul tau, după care te ghidezi în viața?

Am zâmbit când am văzut întrebarea asta prima dată. M-a făcut să mă gândesc la perioada de dinainte de a fi independentă financiar, înainte de facultate, cand sloganul meu era „E mai ușor să îți ceri iertare decât să îți ceri voie” Acum lucrurile stau diferit...Nu cred că mai am un slogan atât de definit, dar ar fi ceva ce îmi spun în minte foarte des când mă simt pierdută „Fă un pas în spate și dă-ți timp!” Și recomand asta tuturor. Timpul e printre cele mai prețioase resurse de care dispunem și nu cred că suntem suficient de conștienți de asta.

Este ceva ce ai vrea sa le transmiți voluntarilor pe această cale?

În primul rând, mulțumesc celor care și-au dat 5 minute ca să mă cunoască și să citească ce am scris. Vreau să zic, și sunt foarte sinceră, că oamenii (mă refer la voi) sunt cei care m-au făcut să rămân și să mă implic la rândul meu în activităti. În CSN mă simt ca într-o familie... O familie cu bune și cu rele, o familie mare, cu verișori îndepartați care vin doar la sărbători și pe care îi știu doar din vedere, cu unchi severi și mătuși dificile, dar și cu frați mai mari responsabili și loiali familiei, cu surori care au mereu grijă de mine și mă susțin, cu frățiori care îți fac ziua mai bună prin felul lor de a fi, și, mai recent, am fost si adoptați de un tată dedicat…care face o diferență mai mare decât își dă seama. Și vreau să  vă zic doar că eu imi iubesc familia!