INTERVIUL DE DUMINICĂ #6

Cum Crăciunul este o perioadă magică și totul putem spune că este posibil acum, revista noastră a schimbat rolurile în ceea ce privește cine ia și cine dă interviuri. În a doua zi de Crăciun o cunoaștem pe cea care stă în spatele Interviului de duminică. Teofana e membră a familiei CSN de 4 ani. Anul acesta a considerat că dragostea si dăruirea ei e suficientă cât să se implice în activitățile a două comisii, fiind om de bază și în Comisia Proiecte și în Comisia Culturală. Abia așteptăm să o cunoaștem pe singura persoană care atunci când e foarte fericită piuie...la propriu.

Pentru început, ne-ar face plăcere să știm câteva lucruri despre tine. Cine este Teofana Șincari? Care este povestea ei?

Bună, Teodora și bine te-am găsit. Trebuie să recunosc că am emoții acum că sunt în postura omului care trebuie să răspundă la întrebări.

Inițial credeam că nu-mi va fi dificil să răspund la întrebări... Nu am un răspuns concret despre cine sunt. În funcție de context, sunt Teofana – femeie, voluntar, iubită, prietenă, soră, fiică, angajat. Și mă axez atât de mult să fiu cât mai bună la toate astea că, de cele mai multe ori, uit că trebuie să fiu bună cu mine și că trebuie să fiu atentă și la mine. Sunt încă un pui de om care vrea să treacă dincolo de conturul propriei ființe și să-și descopere chintesența. Antoine de Saint Exupery are un citat care-mi place mult: „Omul este asemeni unei citadele. Răstoarnă zidurile pentru a-și găsi libertatea, dar nu mai este decât fortăreață nimicită deschisă înspre stele.” Cred că toți ne putem regăsi, într-o anumită măsură, în cuvintele lui.

Cei care te cunosc știu cât de mult iubești Crăciunul, însă mi-ar plăcea să împărtășești cu noi toți motivul pentru care e atât de important pentru tine. Ce are Crăciunul de te face să devii atât de entuziasmată și fericită?

Speranță. Asta înseamnă Crăciunul pentru mine. Și e o continuă lecție despre a primi, a dărui și a avea credință. Când eram mică și puneam sub semnul întrebării existența lui Moș Nicolae și a lui Moș Crăciun, tata mi-a dat două adrese la care să trimit scrisorile: pentru Moș Nicolae era strada Iubirii, numărul Iertării, iar pentru Moș Crăciun era strada Copacilor, numărul Ciupercilor. Și, în naivitatea mea de copil, credeam cu tărie că scrisorile mele ajungeau la ei. Și apoi speram să vină la mine, an de an, și mă gândeam că poate dacă sunt foarte cuminte, îl voi vedea și când intră pe geam. Horn n-avem ca stăm la bloc și să intre pe ușă nu mai era palpitant, deci nu luam în calcul varianta asta.

În timp am învățat că motivul pentru care nu l-am văzut niciodată pe Moșul e pentru că Crăciunul nu e despre cadouri, surprize sau joaca de-a spionii ca să-l văd pe Moșu. Și, crede-mă, ai mei au avut de furcă muulți ani ca să nu fie prinși. Crăciunul despre a dărui și a fi speranță. De aceea, Moș poate fi oricare dintre noi. Crăciunul concentrează cele mai frumoase sentimente pe care le poate trăi un creștin. Nașterea Domnului e prima noastră speranță de mântuire. Acest gest de iubire necondiționată al Mântuitorului, desăvârșit de jertfa Lui pe Cruce, este cea mai importantă lecție învățată de la El.

Acesta este și motivul pentru care proiectele desfășurate în preajma sărbătorilor de iarnă au o importanță deosebită pentru mine. Îmi doresc să pot dărui măcar un strop de speranță copiilor. Să creadă că nu sunt singuri și că pot continua să spere și să zâmbească. De aceea, oricât de stresant ar fi să alergi în toate părțile după cadouri și să nu mai ai timp de tine, în momentul în care le vezi zâmbetul când primesc cadourile știi că a meritat tot. Și frigul și răceala și timpul. 

Spune-mi patru lucruri sau activități care te fac să te simți fericit și relaxat.

Sunt o persoană introvertită și anxioasă, așa că activitățile relaxante presupun cât mai puține persoane în jurul meu. Liniștea e primul lucru de care am nevoie după o zi plină. Să știi că sunt și persoane care-ți pot fi liniște, iar liniște simt și când vorbesc cu tine, Elena și Valentin, de exemplu.

Dar când am nevoie să fiu doar cu mine, de obicei ascult muzică la căști, dansez latino, mă uit la filme sau scriu în jurnal.

Fiind student și voluntar există cu siguranță momente în care devine dificil să faci față stresului și anxietății. Cum reușești atunci să gestionezi situația și, implicit, stresul, ca să rămâi în echilibru?

Nu reușesc. De cele mai multe ori lucrez până ajung la epuizare, apoi îmi iau vreo două zile pauză și o iau de la capăt, ceea ce nu e deloc sănătos nici fizic, nici emoțional. În ultimul timp, am început să fac lucrurile în funcție de priorități și să-mi organizez mai  bine timpul și am ajuns într-un oarecare echilibru. Mai am de lucrat, dar sunt pe drumul cel bun.

Care a fost cea mai mare provocare în activitatea de voluntar și cum ai reușit să o depășești?

Cea mai mare provocare ca voluntar este să mă autodepășesc. De la an la an. De la proiect la proiect. Să devin mai bună decât Teofana cea de anul trecut. Și într-o comunitate majoritar masculină, sunt momente în care e puțin dificil să te afirmi ca femeie, fără să preiei din masculinitatea lor și să nu-ți pierzi din feminitate. Și cred că emoția feminină e cea care leagă, de fapt, o comunitate.   

Care este culoarea ta preferată și de ce crezi că te reprezintă?

Oh, cred că toată lumea știe că-mi place rozul. Derivă din roșu – care este culoarea energiei, a pasiunii, a vieții, și alb – culoarea calmului, a fragilității, a purității. Rozul e o culoare  feminină, care nu anulează copilul din mine. E definiția mea despre feminitate. E echilibrul dintre Teofana care e femeie și Teofana care va fi mereu copil.

Ai vreun film sau carte preferată? Zi-mi pe scurt de ce ți-a plăcut.

THE SHAACK. E un film pe care nu e suficient să-l vezi o singură dată ca să-l înțelegi.

Toți trecem sau am trecut prin momente în care am dat vina pe Dumnezeu pentru rănile noastre sufletești. Pentru că nu înțelegem de ce trebuie să fim noi cei care suferim. De ce trebuie să fim noi cei care trebuie să trăiască cu durerea pierderii unui om drag. Sau că lucrurile nu se întâmplă așa cum credem noi că ar trebui să se întâmple pentru că așa ni se pare corect. E un film despre iubirea necondiționată a lui Dumnezeu și condiția omului care se chinuie să găsească răspunsuri pe cont propriu și să ia decizii deși e incapabil să vadă imaginea de ansamblu. Iar Dumnezeu e lângă noi și ne ține de mână chiar și atunci. Chiar și când noi nu știm sau nu vrem să recunoaștem asta.

De ce Colegiul Sfântul Nicolae? Ce proiecte, activități ți-au plăcut sau iți plac?

Mi-am dorit să fac parte dintr-o comunitate care se pliază pe nevoile și principiile mele. Mereu am crezut că a crește împreună este mai valoros decât să faci lucrurile pe cont propriu. Nu pentru că e imposibil, ci pentru că te dezvolți diferit tu ca om.  

Îmi plac toate proiectele comunității noastre pentru că toate sunt pentru și despre oameni. Totuși, proiectele mele de suflet sunt Cutia de papucei pentru ei, Scrisoare către Moș Nicolae și Interviul de Duminică. Primele două pentru că implică copiii, iar eu sunt vulnerabilă când vine vorba de copii, și pentru că mie îmi place mult să scriu scrisori. Am avut o perioadă în care scriam scrisori destul de des.  Cred că în momentul în care scrii o scrisoare, așterni pe hârtie o parte din tine, ceea ce face totul foarte personal, creează o legătură, o conexiune cu cel căruia i te adresezi. Și te ajută și să reflectezi asupra gândurilor și emoțiilor tale.

Interviul de Duminică este și el proiectul meu de suflet, pentru că a fost creat pentru noi, comunitatea #VIE a Colegiului. E un mod de a spune cât de importanți suntem împreună, fără să ni se nege sau anuleze individualitatea. Că toți suntem diferiți, avem povești diferite, însă avem un numitor comun: pasiunea pentru voluntariat.

 Care este sloganul, cuvintele după care te ghidezi în viața?

O să mă întorc la Exupery, care e unul din scriitorii mei preferați: „Viața? Acesta-i zborul meu. Primul. Singurul. Ultimul. Trebuie să fie sublim!” Viața pe care o trăim acum e singura pe care o avem. Ca orice om, încerc să zbor cât mai aproape de absolutul frumos la care visez. Desigur, atunci când îți alegi destinația, ești conștient și îți asumi și călătoria, așa sinusoidală cum e ea. Dacă viața ar fi doar o linie dreaptă, ar fi plictisitoare. Îmi doresc să fiu în continuare în echilibru cu mine și fericită.

Daca mâine ai muri, care ar fi ultimele trei lucruri pe care ți ai dori sa le realizezi?

Nu știu dacă ar fi trei lucruri pe care aș vrea să le fac. Îmi doresc să nu mor fără să fi lăsat ceva în urmă. Fără să fi făcut ceva pentru oameni și pentru mine. Probabil dacă aș ști că mâine mor, m-aș asigura că las ceva în urma mea, că lumea își amintește de mine și că am contat pentru ea. Nu pentru lumea întreagă, ci pentru oamenii care sunt lumea mea, pentru că numai Dumnezeu poate face ceva care să conteze pentru întreaga omenire. Și probabil aș analiza cât de fericită sunt. Sau cât de aproape de fericire sunt înainte de moarte. Sunt lucruri pe care nu le pot face pe ultima sută de metri pentru că sunt lucruri care se construiesc în timp. De aceea îmi doresc să fiu fericită și să sprijin fericirea altora. E vorba de echilibru – dacă ești fericit, poți dărui fericire la rândul tău. Că mai întâi trebuie să ai ca să dai. Momentan îmi doresc să nu mor, să am mai mult timp.

Este ceva ce ai vrea să le transmiți voluntarilor pe această cale?

În primul rând, le doresc din toată inima mea un Crăciun fericit, plin de zâmbet și speranță. Îmi doresc să simtă fiecare emoție și sentiment care vine odată cu Nașterea Domnului.

Dragii mei, sper că sunteți bine și aveți parte de un Crăciun liniștit alături de cei pe care îi iubiți. Și, cum ne apropiem rapid de Anul Nou, vreau să vă mulțumesc pentru ce ați făcut anul acesta. Nu doar pentru comunitatea noastră, ci și pentru oamenii care, datorită vouă, pot continua să zâmbească și să spere. Știu că a fost un an zbuciumat, însă sunt mândră de voi și sunt recunoscătoare că sunt una de-a voastră. Sper ca Noul An care vine să fie mai echilibrat și să puteți crește. La mulți ani!