Mihai Eminescu – Sufletul neamului românesc

„Pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ, sub chipul unor moșnegi gârbovi, sprijiniți în toiag și cu sandale rupte, iar la căderea nopții băteau pe la ușile oamenilor, și li se întâmpla de multe ori să fie izgoniți, într-un rând, i-a prins noaptea pe câmp iar odată cu ea o ploaie care le-a udat veșmintele și i-a umplut de noroi. Și tot rătăcind ei în întuneric, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat și abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă.

Câini mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc întrebând cine bate și au răspuns:

– Oameni buni!

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta și copiii abia se treziseră din somn și el a început să dea porunci, dar cu blândețe.

– Mario, ia pune câteva vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniță de apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au ospătat, și i-au dus să doarmă într-o odaie în care mirosea a gutui și busuioc. A doua zi dimineață, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus și în tristă niște mere cum nu mai văzuseră și le-au urat drum bun.

Și cum au ieșit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce ai vrea să fac, Sfinte Petre, c-ai văzut că nu erau nevoiași?

– Doamne, fă ceva, fă-i să-și vadă măcar odată sufletul!

– Să-și vadă sufletul spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul acela de colo…

– Bine, Sfinte Petre! A răspuns Dumnezeu privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

(Geo Bogza, Basm)

Mihai Eminescu este sufletul neamului românesc, inima care bate în fiecare român pe ritmul versurilor poeziilor sale, ce au fost puse pe muzică și este de asemenea vocea noastră peste hotare. Prin poezia sa ne-am spus oful, prin poezia sa admirăm natura, prin poezia sa iubim și suferim, prin poezia sa ne exprimăm sentimentele.

A fost înzestrat cu desăvârșite daruri și a fost trimis ca o binecuvântare asupra țării noastre. El într-adevăr a simțit românește și a iubit tot ceea ce a însemnat România. De aceea, datoria noastră este de a face cunoscute generațiilor viitoare versurile eminesciene, scrise cu atâta dragoste pentru urmași. Eminescu spunea în ziarul Timpul „copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește”.

Făuritor al limbii române literare moderne, Eminescu a dezvoltat moștenirea înaintașilor așezând-o în patrimoniul spiritual-național al neamului românesc, ca cel mai mare dar ce este limba română în care ne exprimăm identitatea și comuniunea între generații, în care îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciuni, în care descriem frumusețea locurilor și a sufletului românesc.

Trecutul a fost pentru Mihai Eminescu o sursă de fortificare a meditației. El spunea „Trecutul e în mine și eu sunt în trecut”. În 1883, s-a inaugurat la Iași statuia lui Ștefan cel Mare care se află în fața Palatului Culturii, și în timp ce mare parte dintre cei prezenți se străduiau să țină discursuri, Eminescu a compus poezia Doina, fiind trimis ca reprezentant al ziarului Timpul.

Despre Eminescu – spun cei care l-au cunoscut că: „În vreme ce gândea plimbându-se prin odaie, avea obiceiul să fredoneze încet un cântec. Fiind întrebat ce cugetă când cântă, el răspundea: «Să știi, când sunt melodii vesele, gândesc poezie. Iar dacă sunt marșuri – gândesc istorie.»”. După ce compunea, Eminescu citea poeziile cu vocea sa limpede, ridicată cu un ton mai sus, cu un glas melodios la cadențarea stihurilor și cuvintele soseau ca îmbrăcate în haine de sărbătoare.

Prietenii îl descriu astfel: „Trup zvelt, o frunte înaltă, mândră, luminoasă, plete negre unduind pe obrajii și tâmplele pale, ochi mari, fierbinți, cu luciri de cărbune, buze arcuite” – Un Făt-Frumos din basme minunate, Împăratul poeziei.

Dacă ar fi să-l descriem pe Eminescu, nu știu dacă am putea cu adevărat și trebuie să fim de acord cu ceea ce spunea poetul Nichita Stănescu: „el nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici brunet, nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele, cuvintele lui scrise și rămase nouă” și aceste cuvinte ne vrăjesc pe toți cei ce ascultăm și citim poeziile lui.

Poetul nepereche reprezintă un model de urmat în măsurarea bogăției spiritualității românești. Este simbolul unității neamului și al valorilor ce au format Panteonul culturii noastre dintru începuturi până astăzi.

Atunci când simțim că suntem copleșiți de activitățile și de grijile cotidiene, literatura poate fi un refugiu ce ne poate ajuta să-l redescoperim pe Eminescu. Când pornim într-o călătorie pe drumul vieții, este bine să avem în buzunar o carte de poezii scrise de Mihai Eminescu, pentru un eventual popas.

Poetul nu a murit, trăiește prin poeziile sale pe care ni le-a lăsat:

„Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei-Sale.”

(Mihai Eminescu – Povestea codrului)

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!”

(Mihai Eminescu – Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie)