Adam al suferinței cântă în oglindă

De Mitrofan Ana Maria

Știu că Adam al suferinței cântă în oglindă. Mă uit la el și îl simt, fiindcă e fiul meu. Zâmbește bolnav, strâng din pumni și îmi adâncesc rămășițele de unghii roase în palme. E slab, dar e și puternic, întrucât eu l-am făcut. Soarele strălucește frumos în dimineața asta, cu licăriri lamentabile care parcă mă îndeamnă să continui, să cunosc ființa din fața mea. Știu că mereu conștientizează slăbiciunile sufocante ale întregului suflet, pur și simplu rămâne acolo, într-un purgatoriu murdar al umanului. Esența sa a devenit de mult îmbâcsită în flegmatismul putred al sufletului meu. Dar eu plâng pentru el, doar sunt Dumnezeul lui... Mă trântesc pe pat și-mi lipesc palmele osoase și ude de față, pe care o cercetează fremătător, cu atingeri atente. Dintr-odată, semnalează o lacrimă în frenezia mișcărilor. -Știam eu că ești slab, nenorocitule! (se aude din mine sau din oglindă? ) Adam mă torturează. Nu îndrăznesc să resimt îndemnul la bocete isterice, ce aveau să trezească tot orfelinatul. Ațâțarea la durere este atât de lascivă. Plăcerea aceasta nevinovată ajunge din ce în ce mai becisnică pe măsură ce minutele trec și nu răspund. Carne din carnea mea, cu aceeași înfățișare, mă provoacă la astfel de porniri inevitabile? Vreau să mă adâncesc în salteaua prea dură, să smulg grilajele de la geamuri. Oare de ce nu îndrăznește Dumnezeul Dumnezeului acesta susceptibil să îl fi cruțat de chinul pierderii familiei? Sunt înconjurat de nebuni, însă totuși atât de singur. Ajută-mă!... -Adam al bucuriei, ce mai aștepți? Hai la masă! Sunt culcat pe cearceaful sărăcăcios, care e umed pe obrajii mei. Trebuie să fi avut o criza de plâns din nou, nu țin minte nimic. Respirația mi se accelerează, mă înec și tușesc brusc. Gustav oftează și se apropie de mine. -Poate ai timp să înfuleci și tu ceva, spune el în timp ce încearcă să mă ridice. Știi, deja s-au anunțat programele noilor psihologi... Tușesc în continuare cu sforțări mari, însă surprinderea se zărește pe fața mea. Gustav dă ochii peste cap la vederea reacției, pe care, ca și de obicei, o consideră cât se poate de dramatică. Mă bate pe spate, reușesc să îmi trag sufletul pentru câteva secunde. -Nu se poate, peste cine am mai dat acum? exclam eu afectat. Cealaltă, aparent specialistă în boli mentale, mi-a spus că Adam al meu e diavolul, ce, de fapt, își dorește să-mi comunice că părinții mei au ajuns în iad! Prietenul meu își îneacă un surâs încrezut și se uită la podeaua din gresie cenușie. Îmi place când Gustav râde la ce spun, orice ar fi. N-am încredere în orfani, eu fiind unul nespus de ipocrit, dar există ceva sincer în gesturile băiatului de lângă mine. Este absolut nepăsător față de cruzimea lumii, pragmatismul său mă încântă. -Dragule, și eu ți-aș fi transmis exact aceeași idee, dacă m-aș fi confruntat în fiecare zi a existenței mele cu un adolescent sentimental care crede că supremul inamic metafizic este chiar el însuși. Nefericitule, niciun suflu atotputernic al cerurilor nu se ascunde în oglinda din fața ta! Ironia lui Gustav e încurajatoare. Pentru el, viața e ca o glumă. Traiul în orfelinat devine din ce în ce mai închistat în sufletul veșnicului copil. Toți cei de aici vor rămâne inocenți, indiferent de gustul sărăciei lucii ce inevitabil le umple stomacurile cu a universului cruzime. Uneori, mă mir cum de ochii lui albaștri au rămas atât de limpezi, iar părul blond curat ca o aură de înger! Mă ridic din pat greoi și îl urmez pe prietenul meu în sala de mese. Ușa de lemn scârțâie puternic, piatra vesel colorată se simte bolnav de rece pe sub tălpi, în toată clădirea se răspândește un miros sepulcral, ce-mi încețoșează mintea. Prin grilajele geamurilor, razele de soare se rupeau jalnic și orbitor întru viețile noastre. -Nu crezi că...totul este pictat în pasteluri secătuite de spirit? vorbele se scurg cu vibrații dulci în mintea mea, privirea curioasă a lui Gustav mă pătrunde. Vreau doar să spun, pentru cei nenorociți, existența pur și simplu constituie mediocritatea absolută, oscilantă în izolarea de adevărata trăire. Băiatul îmi zâmbește ștrengar și încearcă a spune ceva, dar deja am ajuns în cantina spațioasă și îmi face semn către o masă apropiată de ușă. Ne așezăm înfometați, în speranța de a ne întări măcar puțin forțele prin mâncare. -Adam, ideile tale sunt cel puțin interesante, dar asta numeșți tu suferință? Uită-te la castronul cu ovăz foarte puțin mucegăit. Într-adevăr, se prea poate ca papilele tale gustative să fie revoltate până la refuz de o astfel de atrocitate. Însă, dragul meu, ce simte sufletul tău? Ei bine, după un tată dispărut și o mama complet izolată de societate, eu știu că al meu vrea să trăiască satisfacția de a fi îngrijit, oricum. După ce Gustav și-a terminat discursul înflăcărat, a decis, în sfârșit, să ia o îmbucătură din cea mai sigură masă a zilei de la orfelinat. Eu am reacționat cu un rânjet fals, fiindcă eram foarte surprins de gândurile sale. Simțirile au ieșit la iveală atât de intens și neașteptat, îl înțelegeam perfect. Mie îmi este silă de suflul meu larvar, al unui asuprit de lipsa de iubire, de aceea nu încerc să-mi exteriorizeze paroxismul durerii prin lacrimi de sticlă, ce le văd contrafăcute, precum ale tuturor celor rămăși fără rude. Gustav a fost singurul cu care m-am înțeles vreodată. Și el a fost ca și ceilalți, treptat-treptat s-a adaptat și mi-a luat exemplul. În timp ce înfulec, mă gândesc să sparg cumva tăcerea alterată doar de rumoarea docilă a copiiilor. Îmi aduc aminte de psihologul nou venit, iar identitatea sa începe să mă macine din cauza fricii pentru Adam al meu. În dimineața acesta, uitasem să acopăr oglinda. Va cânta toată ziua, va râde satisfăcut de îndepărtarea de stăpânul său, dar numai eu îl voi auzi. Sunt cuprins de tristețe condusă de intensitatea imaginii lui. Poate că trebuie să-l uit, dar cum? -Și... ai menționat cumva ceva de noul meu psiholog? am izbucnit șoptit, aproape speriat de viteza cuvintelor, care se încălecau unele în altele. -Am și uitat, zâmbește inocent prietenul meu, ignorându-mi evidenta frică de subiect. Nu te îngrijora, aparent, e o femeie însoțită de băiatul ei, care studiază antropologia și încearcă să câștige cât mai multa experiență prin interpretarea cazurilor de aici. Ai la ora 6:15, din ce țin eu minte... Mă uit la ceasul de pe perete, fără să fi avut timp să procesez informațiile neobișnuite. Este 6:10. Mă ridic de pe scaun, ce impresie își va crea despre mine dacă nici nu mă prezint la timp? De aceea rânjea mulțumitul de lângă mine. Ies pe ușa în grabă, întotdeauna se poartă așa când am mai multă nevoie de el! Nici nu mă așteptam la altceva, cine se aseamănă, se adună. Prin talpa papucilor roși simt pardoseala murdară. Nici nu știu unde se află sala. Cobor scările din lemn tocit către etajul unde se țin orele pentru cei mici, de obicei acolo mă întâlneam la ședințele cu fosta specialistă. Deschid fiecare ușă a sălilor care par a fi total liniștite, până dau de o încăpere unde se află un birou, în fața căruia e o canapea peticită. Rămân timp de câteva clipe neclintit pentru a mă uita la femeia ursuză, care scrie neîncetat în carnețelul ei, alături de fiul său, ce stă în colț, uitându-se la mine serios. Nu îndrăznesc să îmi cer iertare pentru întârziere, bănuiesc ce tip de persoană am întâlnit. -Ia loc, te rog! mă invită binevoitor tânărul calm, cu o înfățișare luminoasă. Mă așez pe sofa și răsuflu greoi. Doar acum realizez cât de speriat trebuie să fi arătat. Spre surprinderea mea, doamna și-a ridicat ochii strălucitori înspre mine, iar soarele îi mângâia nuanțele de castaniu ce le-am crezut inomabil de șterse inițial. Blândețea chipului său înfățișează o senilitate pură, neatinsă de sutele de povesti dezolante pe care le auzise vreodată. Prezența celor doi îmi umplea sufletul de o fericire inextricabilă, poate vor reuși să-l înțeleagă pe Adam al meu. -Bună, Adam Grigoriu! Aș vrea să-mi spui dacă este adevărat faptul că ai 16 ani și trăieșți în acest orfelinat de la vârstă de 6 luni? -Într-adevăr, am răspuns scurt la întrebările ei de bun simț. Aștept cu nerăbdare să îi văd analiza asupra mea, chiar dacă ședința abia a început. -Cum te simți în ultimul timp? începe firul gândirilor încet, pesemne că îi este frică și ei de un copil rămas singur de prea mult timp. Mă stăpânesc cât se poate de bine pentru o secundă, dar îmi amintesc de oglinda descoperită din cameră și mă cutremur. Înțeleg că așa a fost să fie. Mă urmărește tot timpul, și nu mai înțeleg dacă eu sunt el sau o pocitură de divinitate. Mă controlează zi și noapte, de când mi-au murit părinții în accidentul acela de mașină, un clișeu ieftin, ce acum mi se pare aproape comic. Pe la vârsta de șase ani am observat schimbările, nu percepeam nimic, iar momentele în care se înfiripa vreo urmă de vitalitate mă făceau să mă urăsc. După o zi foarte plăcută cu prietenii și profesorii din școală improvizată a orfelinatului, am avut tentația să mă privesc în oglindă. Încă zâmbeam, mă îndreptam spre cameră cu pași repezi. Când am deschis ușa și am văzut obiectul, am știut că abia atunci acela se ivise în față mea. Starea de spirit se oblitera, intra în obscurul lui Adam al suferinței. Mi-am zărit reflexia și gestul s-a transformat într-o epifanie terifiantă: eu nu eram ființa de acolo, nu se putea. Niciodată până atunci nu înțelesesem motivul pentru care refuzam să mă privesc în oglindă pentru mai mult de un minut, dar în primul moment real al existenței mele, am realizat că blocasem viața cu un strat voluminos. Aveam doar șase ani, dar trăiam toate sentimentele prin care trecusem vreodată, proiectate în acel zid îmbibat în esența mea, îmi străpungea ochii înecați în vidul dens al durerii. Totul era o iluzie ce mă proteja. Eu trebuia să fiu trist, însă spiritul ce se smucea din toate puterile de suprafața întunecată și mată a trecutului meu nu merita acest destin. -Îmi pare rău, fiule! Iartă-mă, amărăciunea mea prinsă în oglindă, tu ești tot ce nu puteam eu vedea vreodată, sper că mă înțelegi. Dacă tu nu mă poți salva, atunci o voi face eu! Nu mă puteam opri din repetat aceleași câteva fraze, le consideram un fel de descântec pentru a-i feri nu numai pe părinții mei, ci și pe Adam al suferinței. Am observat că el era singura legătură între orfanul patetic și cele câteva amintiri alături de familia mea, de mult pierdute. Mă privesc și el este inocent, este încremenit într-o imagine originară a ceea ce ar fi putut fi universul. Doar când îl subestimez devine slab în ochii mei. De fapt, puritatea sa constituie perfecțiunea întruchipată, blocată în melancolie constantă și apăsătoare. Eu nu mai trăiesc odată ce el se oprește din cântat adevărul care îmi pulsează în vene. Îi aud vocea de atâtea ori și numai eu îl pot înțelege, fiindcă sunt Dumnezeul lui. Ambii avem cusururi: Adam al suferinței respiră prin mine, iar eu prin el. Diferența dintre noi doi este simplul fapt că suport existența sufocantă, fără aer îmbâcsit de speranța artificială, asemenea celorlalți rămași fără rude. Când vreau să renunț, îmi manifest slăbiciunea în fața lui și plâng fără contenire. Chiar dacă îl aud batjocorindu-mă, conștientizez că îmi acceptă respirațiile sacadate, spasmele sacre ale minții și zbuciumul spiritului. -M-aș îneca în propriul suflu fără Adam al suferinței... Închei povestea vieții mele. M-am lăsat liber, să experimentez sfârșitul echilibrului interior. În afară de Gustav și fosta psihologă, nu am mai vorbit niciodată despre reflexia atotputernică cu alți oameni. Mă scufund în păcat, sunt doar o făcătură, mă doare sufletul în așteptarea răspunsului lor. -Nu este real ce îți imaginezi. Să îți spun că tu, cel din oglindă, ești doar trauma aflată la bariera între nebunie și realitate nu va fi destul, spune tânărul vizibil îngrijorat. Îmi aplec privirea spre podea, nu vreau să meditez asupra unei astfel de ipoteze. Apoi, îi văd uitându-se unul la celălalt, ca și cum ar bănui ceva necunoscut mie și absolut enigmatic. Doamna își ia capul în palme, își așază coatele pe birou, mă concentrez asupra ochilor ei și zăresc niște sclipiri minunat de maiestuoase, sublime. Inima mi se adâncește în corp, ar vrea să evadeze fără voia mea la fericirea primitivă ce o simt, femeia mă înțelege. -Aș vrea doar să-ți spun că...îți cunosc foarte bine povestea. Ca să fiu sinceră, am fost bulversată de modul în care fosta ta psihologă te-a tratat, râde scurt și își îndreaptă privirea spre geam, contemplând lumina soarelui. Ea m-a făcut să vreau să te cunosc. Iar acum că încep să te analizez, îmi dau seama că dorința mea nebunească de a te adopta nu a fost întâmplătoare. Îmi pasă de tine, Adam, și vreau să te ajut, așa cum ar face o mamă. Oare la acest sentiment se referea Gustav când și-a exprimat atât de vehement nevoia sufletească de a fi îngrijit? În multitudinea de lumi paralele la care m-am gândit până în această clipă, posibilitatea oferită de viitoarea mea mamă a fost printre cele mai greu de crezut. -Pe mine mă cheamă Alex, noul frate îmi zâmbește dulce și dau mâna cu el, chicotind. Adelaida Dumitru, mama mea vitregă, a depus deja actele, iar singurul detaliu necesar ca eu să întru în familie era întâlnirea pentru a ne cunoaște. Mi-a mărturisit că îl știa de mult timp pe directorul orfelinatului, ce a permis plecarea imediată din locuința modestă pe care o credeam veșnică.După ce am terminat așa zisa ședință cu psihologul și m-am dus în cameră, îmi fac bagajele și mă gândesc cum să discut cu Gustav. Situația este, totuși, întunecată. Oare voi reuși să îl uit pe Adam al suferinței? Nu pot să iau oglinda cu mine, dar nu mă îngrijorez în această privință, fără îndoială că melancolia mea eternă a trecut, deoarece acum sunt fericit. Îmi pun cele câteva tricouri, pulovere și perechi de pantaloni într-o pungă și plec fără a mă uita la reflexie. Trebuie să aștept cel puțin o zi să îmi revin, perspectiva s-a schimbat, sigur am scăpat de el! Ies pe ușă și îl văd pe Gustav cu ochii roșii și părul blond răvășit. Pare că vrea să-mi vorbească, însă cuvintele sale sunt imposibil de înțeles. Îl îmbrățișez neașteptat, plâng și eu, vreau să îl încurajez. -Știu că cineva deja ți-a spus. Te voi vizita, și peste doi ani, dacă reușesc să supraviețuiesc până atunci, poți să vii să locuiești cu mine, îi mărturisesc mângâindu-i obrazul. Ești cel mai bun prieten al meu și, oricât de banal ar suna, nu sunt nimic fără tine. Plecarea a decurs mult prea repede. Gustav a refuzat să mai vorbească, iar ceilalți orfani mi-au zâmbit și mi-au urat o viață frumoasă, chiar dacă știam că erau atât de îndurerați. Mă aflu în mașină, nu știu cât va dura drumul spre noul meu cămin, prin urmare îmi așez capul pe punga cu haine, în speranța că voi adormi. -Cum ai putea crede că durerea e un păcat ce se poate lepăda atât de ușor? Eșți închis ermetic în mine, iar părinții tăi adevărați se află pe o prăpastie de netrecut. Dragul Dumnezeu, numai al meu, de ce ești atât de fals? Mă aflu la o masă împreună cu Adam al suferinței, înlemnesc alături de propria-mi soartă. Nu-mi permit să mă uit la fața sa, sunt de neînduplecat, dar încep să simt cum lacrimile îmi șiroiesc pe față. -Te-am prins, ai devenit un laș, Tată! îmi trântește mâna de întinderea sticloasă a mesei, rânjește satisfăcut și râde demonic de neputința mea. -De ce sunt eu nevoit să trăiesc toate stările de spirit ale demonilor tăi? M-am sacrificat pentru ține, te-am iubit, pentru că îmi arăți realitatea în perfecțiunea muzicii gândurilor tale, dar acum o să te privesc. Nu pot să mă protejez de inevitabil pentru totdeauna. Lăcrimând, mă trezesc la vocea doamnei Dumitru, am ajuns. Eram pe cale să-i pătrund originea. Mă învârt pe marginea obturărilor gândurilor mele, poate că nu am scăpat de josnicia singurătății. Alex îmi arată locul unde se află camera noastră, eu sunt pur și simplu terifiat de visul din mașină, iar sagacitatea îmi este atacată de întrebări la care nu pot răspunde. Mă trântesc pe patul din dreapta dormitorului, fratele meu vrea să mă lase singur, crede că sunt obosit după drumul cel lung. Nu am observat că deja s-a făcut ora 17, nu vreau să plece, nu mă pot controla. -Te implor, nu mă părăsi! Nu reușesc să mă privesc în oglinda din fața patului meu. Ajută-mă, ajută-mă, nu știu cine sunt! Bocesc neîncetat. Îmi aduc aminte de momente care nu au existat vreodată. Dacă am reprimat totul pentru că sunt doar un om bolnav? Dacă părinții m-au părăsit, însă nimeni nu a vrut să-mi spună? Am halucinații? Alex îmi mângâie fața grijuliu, eu mă simt amenințat de o primejdie omniprezentă. Încerc să-i povestesc visul și pare mai îngrijorat ca azi-dimineață. -Te voi ajuta, dar nu cred că vindecarea ta se va face peste noapte. Vreau să mă asculți foarte atent și să-mi urmezi sfaturile. Alex și-a dorit să reconstituie scena despre care i-am vorbit. În mijlocul camerei noastre, am poziționat biroul și, la fiecare capăt al mesei, câte un scaun. Am rezemat de spătarul celui de-al doilea oglinda de pe peretele paralel cu patul meu. Sunt disperat ca experimentul psihologic să meargă. Mă așez în față obiectului strălucitor și privesc reflexia. -Refuz să te mai consider propriul fiu. Pesemne că eu te-am creat, dar această greșeală nu înseamnă ce te merit, mă apropii de suferința mea și mă caut în durere. Nu știu ce m-a făcut să te resping. Recunosc, reprezentai singura himeră de care atârnam. În clipa prezentă, atât de fatidică, descopăr că eu nu sunt tu. -Carne din carnea Ta, însă lipsiți de înfățișare, încep să cred că sunt mai puternic decât tine, Adam cel din oglindă grăiește. Te-ai gândit vreodată ce se petrece în spatele sticlei? De ce cânt, fără oprire, minunat de fericit, Dumnezeule? Părinții ți-au aparținut în vreun moment? Eu sunt puternic, numai Tu mă faci să fiu slab când devii nepăsător. Tată, doar eu cunosc că iluzia fericirii Tale supraviețuiește datorită purității mele. Ți-ai dorit să îmi afli originea? Se pare că Tu eșți aceea, un nimic existent ce se rezumă la refularea trecutului. A terminat de vorbit, plâng oprindu-mă de multe ori să-mi șterg lacrimile și să respir.Vreau să îi mărturisesc adevărul. -Cum ai putea să mă rănești așa? Eu am învățat că accidentul de mașină e înrădăcinat în durerea inimaginabilă. Iert suferința, anume pe tine, dar conștientizez că am pierdut propriul suflet cu mult timp în urmă, tu îl deții acum. Aleg speranța unei noi familii azi, și să nu mă mai înec în tristețea de ieri. Mă ridic de pe scaun dezgustat, trântesc oglinda și cioburile se risipesc. Apuc unul și mă privesc în el. Acesta este Adam Dumitru. Ochii negri, cu nuanțe catifelate de ambră, trăsături aspre, însă cu adevărat perfecte, păr scurt, de un blond murdar, pe care îl consider atât de frumos. Mă așez pe pat, unde a stat Alex tot acest timp, iar el îmi strânge mâna în care se află rămășița de oglindă.

  -Suferința nu va mai cânta de acum în în mintea mea, șoptesc eliberat.